Autor: Vlad SĂRĂTILĂ

Mîine, la zece, va începe partida decisivă.

Chiar dacă nu e bătălia pentru Oscarul şahistic, prezenţa a cîţiva mari maeştri îi conferă amploare. Asemenea turnee sînt o excelentă pistă pentru afirmarea tinerilor şi, cum e cazul meu, nu chiar foarte tinerilor şahişti.

Vreţi, nu vreţi eu mîine voi juca partida finală împotriva unui MM (mare maestru). Partea proastă este că el, cu Elo mai mare, se poate mulţimi şi cu o remiză. Un MM se pricepe bine la remize. Partea bună este că voi juca cu piesele albe.

Antrenorul care, mă gîndesc, nu se aşteptase la o asemenea ispravă din partea mea, găsi că lucrul cel mai potrivit e să mă înveţe bună purtare (Asta nu se poate, aia nu e voie...) pînă m-a scos din sărite.Fără să intru în discuţie, am părăsit camera de hotel şi am ieşit în stradă. Aveam nevoie de mişcare şi de singurătate.

Nu vroiam să mă gîndesc la ziua de mîine şi din această cauză căutam să readuc în memorie altceva. Am ales să mă gîndesc la tata. Băiat simplu de la ţară, cu suflet fără ocolişuri a îndrăgit din şcoală şahul şi acesta a devenit demnitatea lui ascunsă şi necazul permanent. De altfel, şahul nu purta nici o vină. Dacă ar fi avut alt talent; acesta avea să-i fie durerea. Impulsiv, bun de glume, dar fără caracter, a nimerit uşor pradă autoritarei mele mame care a ştiut să-l facă pentru totdeauna vinovat de toate. Pasiunea pentru şah am preluat-o, poate din compasiune, de la el, dar nu şi celelalte. Tata juca impulsiv, mai mult cu „boschetarii” şi era fericit, cînd reuşea să cedeze o piesă-două pentru a-şi face spaţiu de atac şi această vijelie era mai importantă pentru el decît victoria. Arăta tuturor celebrul duel şahistic al lui Capablanca cu Bronştein, cînd primul, în endspiel, a jertfit un pion cu trecere liberă apoi şi regina pentru a cîştiga imediat partida. Se bucura de parcă această mişcare tactică ar fi fost propria lui invenţie. Eu mi-am dat degrabă seama că nu aceasta este calea pe care s-o urmez, că sînt mai aproape de şcoala carpoviană care lasă loc puţin pentru intuiţie şi hazard. Tata, chiar dacă pierdea în ultima vreme duelurile cu mine, mă numea în glumă secătură. Mă gîndisem că acest epitet se dorea un ricoşeu spre mama în care el, nu ştiu din ce fel de orbeală, văzuse la începuturi o romantică. Eu am evitat, cred, greşeala lui. Aici vroiam să ajung...

***

M-a deturnat din gînduri un glas de copil. În cale îmi ieşise o copiliţă de vreo zece-doisprezece ani şi; într-o engleză un pic mai bună ca a mea, îmi spuse:

- Sora mea te iubeşte.

Nu mi-a trebuit deloc timp pentru a înţelege poziţia. La vreo 10 paşi de mine aştepta zîmbitoare o specimenă orientală (nu ştiu ce m-a făcut să-i zic în sinea mea evlavioasa), iar dincolo de ea doi tipi care se făceau a nu ne observa.

I-am făcut semn să se apropie şi ea s-a supus imediat. După Hello o prinsei de braţ şi ne îndreptarăm spre hotelul de care, prevăzător, nu mă îndepărtasem prea tare. La început protestase, dar i-am dat de înţeles că nu înţeleg ce-mi spune. Tipii îşi făcură şi ei treabă prin zonă. Cînd m-am simţit în relativă securitate, am invitat-o să mă urmeze, dar nu mă mai iubea. Cu paşi grăbiţi am intrat în hol şi nu cred că eram foarte calm.

***

Evlavioasa şi-a făcut treaba. Am înţeles ulterior de ce avea nevoie creierul meu. Avea nevoie de un impuls şi ea mi l-a dat.

Primele şapte mişcări le-am făcut practic fără a pierde timp şi fără a pune la contribuţie mintea. MM a ales apărarea franceză cu pondere pe centru, o variantă împotmolitoare, ce-i lăsa speranţa unui atac ulterior pe linia C. Era clar, va fi o partidă istovitoare şi şansele unei remize depăşesc 80 la sută. Am decis, contrar aşteptărilor, să nu grăbesc trecerea partidei în endspiel. Aveam mişcarea a 17-a, foarte puternică, care-i limita mult activitatea pe liniile A-D. Puteam să întăresc atacul de pe liniile G-H, darînţelegeam riscurile ce le comportă şi am decis să aleg altă tactică. Surpriza pe care i-am oferit-o, i-a luat mult timp. Norocul meu a fost că MM nu era Anand, cel care joacă repede în cele mai dificile situaţii. Cînd am ajuns într-o situaţie relativ simplificată, eu nu mai puteam ataca, iar el nu mai avea timp. Ambii aveam cîte un pion deschis, al lui mai avansat, şi aş fi pierdut, poate, lupta dacă aveam regele pe linia 1. Îl postasem, însă cu una mai sus şi, O, Doamne! în momentul, cînd pionul lui s-a transformat în regină, steguleţul roşu al ceasului a căzut. Victorie!

- Bravo, evlavioaso, vino să te pup.

***

...deci, să-mi reiau gîndul. Vroiam să ajung la momentul recunoştinţei mele tardive. Această victorie, poate ultima în cariera mea de şahist, este şi produsul răbdării soţiei mele. M-am căsătorit, luînd în calcul şi docilitatea ei, permanenta dorinţă de a intui ce mi-aş dori. Chiar dacă ştiam că viaţa în doi anulează multe din pornirile de început, ceva, oricum, trebuia să rămînă. Mi-am făcut, cum se zice, rezerve. Nu am fost nici o dată dur ci, mai rău, logic şi insensibil. De multe ori zîmbetul ei împietrea şi era nevoită să accepte o atmosferă dacă nu rece, atunci cel puţin oficială. Simţeam cum se stinge în ea elanul, tinereţea, dar ţineam mai mult la spaţiul meu de manevră. Dacă doreşti să ajungi pe o culme, nu trebuie să te tragă înapoi nimeni din casă. Sînt destui dinafară. Recompensele erau mici şi rare. După o duzină de ani eram aproape sigur că s-a împăcat cu soarta.

Acum aş vrea să-i vorbesc altfel, să-i spun că acest titlu şi aceşti bani sînt şi ai ei. Oare nu încep să devin sentimental?

***

Am intrat în casă cu zîmbetul larg, dar, pe loc, am înlemnit. Pe soţia mea o ţinea între mîini la perete un tînăr. Era încă crud sau aşa mi s-a părut. Clipa care a urmat a fost penibilă şi lucrul acesta mi-a alungat toate îndoielile.

Am mers pe lîngă ei şi am păşit în sufragerie. Peste o clipă ea m-a urmat, avînd chipul unui condamnat la moarte care nu şi-a recunoscut vina.

- Cheamă-l!

Nu s-a mişcat din loc, el a intrat singur. Se vedea că e gata să sară în gura ambrazurii.

Cît de mult mă temeam în aceste clipe de declaraţii de dragoste. Cred că l-aş fi omorît dacă ar fi început să jure că o iubeşte. Ca să nu las situaţia de sub control i-am luat-o înainte:

-...şi eu o iubesc. Ştii să joci şah?

Fermitatea lui s-a volatilizat. A răspuns nehotărît:

- Ştiu. Nu prea bine.

- Dacă reuşeşti să cîştigi o partidă, e a ta.

În direcţia ei – nici o privire.

Nu am văzut nici o dată un om care să dorească mai mult să cîştige. Fiecare piesă o muta de parcă aceasta ar fi fost ultima sa mişcare. Ironia sorţii a fost că, fără să înţeleagă, a ales apărarea franceză. Nu eram sigur că va ajunge la mişcarea a şaptesprezecea. La un moment, însă, un fel de sfîrşeală se lăsă peste mine:

- Dar dacă mă gîndesc mai bine, ce i-am oferit eu acestei femei care m-a iubit ca pe un zeu şi care m-a răbdat atîţia ani ca pe o durere de inimă?

Din acest moment am început să-i las cu bună ştiinţă căi de atac, dar el nu le vedea. Atunci am făcut cîteva gafe mai mari şi una dintre ele a observat-o. Deloc sigur pe sine şopti:

- E mat...

- Într-adevăr? Nu am fost atent. Ce să-i faci, tinere, uneori viaţa omului depinde de o singură mişcare greşită. Felicitări!

Credeam că o să-ţi iasă din minţi de fericire, dar în această clipă se auzi vocea Ei fermă:

- Afară!

Cuvîntul răsună de la spatele meu şi-i era adresat lui.

El continua să zîmbească, dar numai pentru că îngheţase subit. Era fericitul din criocameră. A trebuit să-l ajut să iasă. O simţeam că plînge, dar nu o vedeam nici auzeam.

Am revenit în cameră şi i-am spus doar atît:

- Sînt foarte vinovat în faţa Ta...

De alte cuvinte nu a fost nevoie. Am stat îmbrăţişaţi îndelung pînă ne deranjă o voce:

- Măăăi, pupăcioşilor, de ce nu încuiaţi uşa? Ai făcut treabă bună, te felicit, secătură!