Capabilităţile şi strategiile de securitate ruseşti

În timp ce întreaga lume contemplă aspecte legate de ascensiunea Chinei sau criza explozivă din Orientul Mijlociu, atenţia acordată chestiunii ruseşti pare să fie insuficientă. Cînd se vorbeşte despre situaţia din Ucraina sau despre conflictele create de anexarea Crimeei, sînt utilizaţi termeni precum: “război hibrid” sau “conflict neconvenţional”, termeni care par să mascheze situaţia reală, atît cea din teritoriu, cît şi cea de la nivel strategic şi de securitate. Un lucru este clar, elementul nuclear se află la baza strategiei de securitate ruseşti. Printre cele mai mari realizări ale Uniunii Sovietice amintim nu numai învingerea Germaniei naziste, dar şi paritatea nucleară cu SUA de la începutul anilor ’70, iar această ultimă realizare constituie cea mai importantă moştenire, din punct de vedere militar şi de securitate, lăsată de vechiul sistem sovietic Federaţiei Ruse de azi.

Prin intermediul informaţiilor colectate de spionajul rusesc din timpul şi de după cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii de la acea vreme au ajuns la concluzia că stabilitatea strategică are o importanţă absolută, informaţiile tactice legate de realizarea armelor nucleare, care erau esenţiale pentru Uniunea Sovietică, au jucat un rol crucial, pentru că astfel s-a evitat situaţia în care o singură ţară să deţină monopolul asupra armelor nucleare.

Mai tîrziu, după căderea regimurilor comuniste şi destrămarea Uniunii Sovietice, strategiile de securitate din Europa de Est au căpătat o dinamică diferită de cea promovată înainte de 1990; mai exact, prin semnarea Memorandumului de la Budapesta, din 1994, Ucraina care devenise peste noapte a treia putere nucleară din lume, avînd pe teritoriul ei armament nuclear sovietic cît Marea Britanie, Franţa şi China la un loc, a acceptat dezarmarea nucleară, în schimbul garanţiilor de securitate şi a independenţei. Alături de Ucraina trebuie să menţionăm alte două ţări care au acceptat dezarmarea nucleară: Kazakhstan şi Belarus.

21 de ani mai tîrziu, nu avem cum să nu ne punem întrebarea: Care ar fi fost situaţia din Europa de Est astăzi, dacă Ucraina ar fi decis să păstreze acele arme nucleare?

Lăsînd la o parte toate aceste detalii, în prezent, problema cea mai supărătoare pentru Federaţia Rusă este reprezentată de expansiunea NATO în Europa de Est, iar acest lucru devine foarte relevant dacă luăm în considerare istoria şi tradiţia rusească de a avea parte de securitate teritorială, atît în ceea ce priveşte propriul teritoriu, cît şi teritoriile înconjurătoare, cu rol de tampon. Dacă aruncăm o privire asupra extinderii NATO pînă la graniţele Federaţiei Ruse, înţelegem faptul că această organizaţie militară şi de apărare a fost adusă în spaţiul est-european de nevoile şi cerinţele de securitate şi apărare ale ţărilor din regiune. Nevoi care nu au putut fi satisfăcute de către o organizaţie sau asociaţie locală.

Cu alte cuvinte, în regiune identificăm doi actori principali: NATO şi Federaţia Rusă. Trebuie să înţelegem încă de la început că în prezent nu mai putem să vorbim despre statele mici care în trecut jucau un rol important şi individual pe scena securităţii mondiale, ci avem în vedere actorii mondiali, fie că aceştia au forma unui singur stat, cum este cazul Federaţiei Ruse, sau a unei asociaţii de state, cum este cazul NATO.

Astfel, identificăm două momente cheie cu o importanţă deosebită în relaţiile NATO – Federaţia Rusă, şi anume: războiul din Serbia (1999), cînd NATO a comis un act ilegal care a rămas nesancţionat de legea internaţională, eveniment cu repercusiuni, pentru că 15 ani mai tîrziu, Federaţia Rusă anexa Crimeea, repetînd situaţia internaţională de neaplicare a legilor internaţionale. Şi politica de securitate şi afaceri externe a Federaţiei Ruse a suferit modificări, identificăm aici ideea de putere soft, idee neîntîlnită în politicile ruseşti pînă în 2010, iar acest lucru influenţează strategiile cu privire la societatea civilă, media, puterea financiară, cibernetică, etc.

Un alt aspect care trebuie discutat atunci cînd vorbim despre strategiile de securitate ruseşti, este legat de relaţiile Federaţiei Ruse cu China. Pentru moment, discursul public rusesc face referire la China ca fiind un partener important pentru dezvoltare, dar în esenţă, acest aspect este unul deosebit de important care merită urmărit cu atenţie. Legăturile strategice dintre Rusia şi China sînt securizate, acest lucru fiind deosebit de important în special pentru Rusia, care urmăreşte să creeze vulnerabilităţi mutuale, ce vor rezulta într-o securizare mai amplă a acestor legături, mai exact, elimină riscul unei avansări militare a Chinei în Federaţia Rusă.

În acest context putem identifica pe viitor şi posibilitatea unei înţelegeri strategice între cele două mari puteri, astfel încît Rusia să se deplaseze de pe poziţia neutră faţă de disputele teritoriale chineze din est, sperînd să obţină pe această cale sprijinul Chinei.

Dacă pentru fostul URSS era foarte important să obţină paritatea nucleară, pentru Federaţia Rusă de azi, visul suprem este acela de a atinge capacitatea de reacţie imediată.

În urma slabelor performanţe înregistrate în războiul din Georgia, Federaţia Rusă a urmat cursul unor reforme ample în domeniul militar, iar în prima fază a acestor reforme, atenţia a fost concentrată pe schimbările structurale, cum ar fi convertirea diviziilor în brigăzi. De atunci, procesul de modernizare militară a evoluat într-un ritm neuniform, dar Federaţia Rusă şi-a urmat cursul prestabilit în ceea ce priveşte elementele avute în vedere pentru reformare, iar ca rezultat putem observa că domeniul militar rusesc prezintă semne de îmbunătăţire considerabilă. Obiectivele declarate ale Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte sistemul militar, sînt acelea de a se îndepărta de la vechiul sistem sovietic de mobilizare în masă, înlocuindu-l pe acesta cu altul mai restrîns, mai mobil, capabil să ducă bătăliile locale şi regionale din obiectivele Rusiei.

Federaţia Rusă a mai făcut publice alte trei obiective: să contracareze ameninţarea generată de tehnologia sistemului balistic al Statelor Unite, să crească capabilităţile de acces ruseşti şi să dezvolte o forţă de atac la mare distanţă. Pentru a-şi îmbunătăţii capabilităţile, statul rus intenţionează să sporească procentul armamentului modern deţinut de sistemul militar rusesc, de la nivelul de 19% în 2014, pînă la 75% în 2020. Ca parte a efortului de reformă militară, armata rusească a fost organizată în patru districte militare, fiecare dintre acestea avînd potenţial operaţional; astfel, districtul estic este concentrat asupra Chinei, cel central asupra Asiei Centrale, cel din sud asupra Caucazului, iar cel din vest asupra NATO. Anul trecut, Federaţia Rusă a început şi procesul de fortificare a Arcticii.

Armata rusească este formată din 79 de brigăzi şi patru divizii aeriene de elită, care tehnic nu fac parte din Armată. Ca parte a procesului de reformare, armata rusească adoptă tehnicile moderne de război, şi prezintă o înţelegere sofisticată a acestor concepte, dar continuă să întîmpine greutăţi, atunci cînd vine vorba despre dezvoltarea sistemelor de control necesare.

Marina militară rusească este şi azi divizată în cele patru flote tradiţionale: cea nordică, în Marea Baltică, cea din Marea Neagră, cea din Marea Caspică şi nu în ultimul rînd, cea aflată în Oceanul Pacific. Fiecare flotă este corelată cu unul dintre cele patru districte militare menţionate mai sus, iar acest lucru are o importanţă deosebită, pentru că demonstrează faptul că rolul marinei este subordonat susţinerii operaţiunilor militare desfăşurate la sol.

Una dintre provocările cheie ale reformei ruseşti se materializează în producerea de armament modern în condiţiile în care industria rusească continuă să se confrunte cu o serie de probleme, cum ar fi învechirea sistemelor de producţie tehnologică de armament şi muniţie, dar şi corupţia şi mă refer aici la faptul că Federaţia Rusă continuă să sufere din cauza consecinţelor generate de susţinerea unor companii subdezvoltate tehnologic, acest fapt obligînd sistemul militar să accepte produse şi tehnologii depăşite, în cele mai multe cazuri; iar dacă această realitate nu este rectificată, Federaţia Rusă poate ajunge în situaţia de a cheltui miliarde de dolari în schimbul unor achiziţii destul de precare raportate la nivelul tehnologic actual.

A doua problemă majoră cu care se confruntă sistemul militar rusesc este reprezentată de numărul scăzut de personal; iar acest lucru se întamplă din cauza demografiei nefavorabile, astfel că Federaţia Rusă se află în incapacitatea de recrutare a unui număr suficient de persoane. Pe cale de consecinţă, multe unităţi se află în situaţia insuficienţei de personal, iar reversul medaliei se materializează în afectarea pregătirii de luptă.

Cu toate acestea, atîta timp cît Rusia îşi va păstra cursul stabilit şi va continua să lupte pentru modernizare, sistemul militar rusesc va continua să înregistreze un progres stabil în îmbunătăţirea întregului sistem de capabilităţi militare convenţionale. Pentru a depăşi acest stadiu, Rusia va trebui să găsească soluţii pentru probleme cheie, cum sînt deficienţele din industrie sau lipsa de personal, iar atîta timp cît sistemul politic nu va avea în vedere aceste aspecte, viitorul sistemului militar rusesc poate dezamăgi aşteptările.

Atunci cînd vine vorba de stabilitate strategică, trebuie notat faptul că Federaţia Rusă nu numai că-i acordă o importanţă deosebită, dar o şi defineşte, ca fiind “absenţa crizei în stabilitate”, mai exact, se face referire la faptul că atît Federaţia Rusă, cît şi Statele Unite ale Americii deţin capabilităţi nucleare, dar balansul de putere dintre cele două este suficient de puternic şi de robust, încît nimeni nu are iniţiativa de a ataca primul în cazul unei crize. Atît Federaţia Rusă, cît şi China îşi pun problema unei situaţii în care Statele Unite ale Americii ar ataca prin surprindere, calculînd cu precizie efectele unei eventuale ofensive din partea acestora.

Strategia rusească de securitate, care a luat fiinţă în anul 2000, la scurt timp după evenimentele care au avut loc în Kosovo şi care au avut un impact foarte mare şi au ghidat practic în linii mari direcţia strategiilor ulterioare, are la bază “dezescaladarea” nucleară, care presupune folosirea armelor nucleare, împotriva unei puteri superioare care i-ar putea invada teritoriul, lucru care ar convinge acea putere ipotetică să se retragă, şi astfel să se ajungă la o detensionare a conflictului.

Revenind la scenarii mai apropiate de situaţia prezentă, nu avem cum să nu observăm că SUA nu şi-a conturat încă o poziţie clară în legătură cu Rusia, Europa de Est şi Ucraina, însă un lucru devine destul de evident, şi anume faptul că în următorii ani vom asista la o competiţie strategică între Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă.

Trebuie avut în vedere faptul că politicile de securitate ale SUA nu sînt concentrate doar la Washington, ci trebuie luaţi în considerare şi aliaţii NATO şi celelalte ţări din regiune, ceea ce presupune o dezvoltare consensuală şi discuţii serioase înainte de a se pune bazele unei politici de acest gen. Lipsa de claritate în privinţa reacţiilor şi a modului în care Federaţia Rusă urmează să evolueze pe scena relaţiilor internaţionale reprezintă de asemenea un factor important de avut în vedere atunci cînd vorbim despre trasarea unor linii noi în strategiile internaţionale de securitate şi cooperare.

Există domenii foarte importante pentru marile puteri mondiale, faţă de care acestea manifestă un interes ridicat în sensul cooperării cu Federaţia Rusă, cum ar fi de exemplu discuţiile legate de programul nuclear iranian; iar în acest context care subliniază necesitatea continuării unei cooperări cu Federaţia Rusă, SUA se află în faţa unui paradox definit de situaţia unei competiţii strategice cu Rusia şi menţinerea cooperării cu aceasta.

Redefinirea relaţiilor dintre Statele Unite şi Rusia nu a fost o variantă posibilă sau fezabilă mai bine spus, pentru administraţia Obama, în condiţiile în care acest lucru nu s-a dorit, fapt materializat prin lipsa politicilor legate de acest aspect, în contrast cu administraţiile Clinton sau Bush, care au avut strategii politice legate de relaţiile şi cooperarea cu Rusia încă de la începutul mandatelor.

Nu putem însă să nu includem posibilitatea faptului că atunci cînd următoarea administraţie îşi va începe mandatul în ianuarie 2017, analizînd provocările şi problemele din politicile naţionale şi externe de securitate ale SUA, să înainteze procedurile de redefinire a relaţiilor cu Rusia, acest lucru depinzînd foarte mult şi de traiectoria evenimentelor care urmează să aibă loc pînă în ianuarie 2017.

Andreea GAVRILĂ, Geopolitics.ro