Autor: Benedict CIUBOTARU

Cultura confecţionată de către euro-românism nu este mai salubră sau mai firească decît „istoria”

„Istoria” românilor, în versiunea ei euro-românească, adică în versiunea care se predă în sistemul de învăţămînt din România şi Republica Moldova, are un puternic iz dulceag de cianură, comportînd aceleaşi efecte. Această „istorie” strict propagandistică îi declară pe români – în virtutea pretinsei lor descendenţe etnoculturale romane – drept exponenţi ai europenismului printre popoarele „barbare” înconjurătoare, avînd misiunea „civilizatoare” printre ei sau, cel puţin, conservarea „europenităţii” lor de expresie „latină”. Această „istorie” stîrpeşte din manualele de istorie şi literatură întreaga operă a cronicarilor, publicaţiile mănăstireşti din veacurile 13-19, întreaga cultură românească de expresie slavonă sau grecească-bizantină, cauza reală a întemeierii ţărilor româneşti şi anume în afara arcului carpatic, soarta istorică a românilor sud-dunăreni (timoceni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni) şi a celor de la nord de Carpaţi, răstălmăceşte şi falsifică intens totul ce este condiţionat de lupta românilor pentru eliberare naţională, pentru păstrarea identităţii şi a condiţiei lor de om – a credinţei ortodoxe şi a aşezămîntului definitoriu al acesteia – adevărata Biserică Ortodoxă – Cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Acelaşi lucru se poate lesne afirma şi despre „limba şi literatura română” predată în aceleaşi incubatoare de „euromi”. „Românii”, ca produşi ai euro-românismului, nu mai sînt în masa lor purtători ai aceloraşi valori ca şi strămoşii lor, nu mai sînt legaţi empatic de aceia, nu se mai simt responsabili moral şi intelectual faţă de ei, de năzuinţele lor, de moştenirea lor duhovnicească şi nici de cea „pămîntească”, cea a ţării şi a aşezămintelor care au făcut posibilă dăinuirea atîtor generaţii de români, de creştini.

Cultura confecţionată de către euro-românism nu este mai salubră sau mai firească decît „istoria”. Ea e la fel împotriva firii româneşti ca şi orice perversiune. Însuşirea „culturii” postmoderniste a euro-românismului perverteşte românii şi generează indivizi împotriva firii lor, a acelei firi prin virtuţile căreia acest popor a izbutit – cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu – să depăşească toate ispitele istoriei astfel, încît făuritorii de imperii de odinioară – goţii, hunii, avarii, dar şi seminţiile războinice (gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii) – au fost striviţi sau spulberaţi din istorie, iar stînca românească rămăsese. Pînă acum 150-180 de ani. Pînă a fi săpată la temelie şi surpată de românismul liberal inoculat celor de la vest de Prut cu toată viclenia şi insistenţa proprie venerabililor fraţi din Occident.

Şi astfel, în locul românului prin firea sa ortodox, a fost confecţionat – în mare parte – un „eurom” ca un surogat al europeanului, un fel de sub-european, un fel de tampon între Occidentul „civilizat” şi lumea ortodoxă „barbară” şi „înapoiată”, între clasa politică „românească” cu electoratul ei tembel, pe de o parte, şi, pe de altă parte, întregul popor român reprezentat de toate generaţiile de pînă la fatalul an 1859 şi în parte de cele de pînă la anul pedepsei dumnezeieşti – 1947.

Din eprubeta „Statului Român Modern”, conform reţetei euro-românismului, a ieşit acel homunculus („romunculus”), care a şi fost proiectat şi pentru a cărui ştanţare a şi fost lansat proiectul „România modernă”. Este semnificativ că acest proiect de producere a unor mutanţi etnoculturali a fost lansat exact în acelaşi timp (circa 1775 – „şcoala ardeleană” de factură greco-catolică şi de diriguire austro-ungară) cu proiectul „ucrainean” – cel de confecţionare a unui nou rutean la fel „european” şi esenţialmente antirus şi antiortodox care să devină un instrument în politica Vaticanului şi a fiefului acestuia – Imperiul Habsburgic sau, ulterior, Austro-Ungar, de nimicire a Ortodoxiei şi, ca urmare, a Imperiului Rus. Sau invers: mai întîi a Imperiului Rus ca acea forţă care împiedică distrugerea definitivă a Bisericii Ortodoxe şi apoi, în consecinţă, a Bisericii Ortodoxe ca religie mărturisită liber, neprigonită.

Mai mult decît atît: cine compară aceste două proiecte rămîne uluit de extraordinara lor similitudine la toate nivelurile – motivaţii, coordonare instituţională, autori şi supraveghetori, metode de implementare, surse de finanţare, stakeholder-i (părţi interesate), segmente-ţintă, cadrul temporal şi etape de implementare, „argumente” utilizate, scopuri urmărite, rezultate aşteptate. Chiar şi ulterior, cînd managementul acestor două proiecte a fost luat de la poliţia secretă austro-ungară, el a fost preluat de exact aceiaşi noi manageri – de data aceasta franco-britanici. Şi după această preluare aceste două proiecte îngemănate s-au desfăşurat coordonat, în acelaşi ritm geopolitic, fără să se abată o iotă de la scopurile prestabilite.

De altfel, avem tot temeiul (inclusiv în baza cercetărilor făcute de Theodor Codreanu) să afirmăm că asasinarea lui Eminescu a fost organizată la comanda fraţilor franco-britanici prin filiera lor – poliţia secretă austro-ungară – tocmai pentru faptul că el, prin opera şi activitatea sa politică, punea în primejdie implementarea însăşi a acestui proiect antiromânesc şi anticreştin – „românismul” numit eufemistic „liberal”.

Proiectul ucrainean

Trebuie, însă, să recunoaştem că proiectul ucrainean s-a dovedit a fi întrucîtva mai eficient decît cel „românesc” în ceea ce priveşte rezultatele obţinute. La ora actuală există milioane de ucraineni (foşti ruteni şi foşti ruşi) care cu toată sinceritatea îi consideră pe ruşi în general şi pe ortodocşii ruşi în particular drept duşmanii lor personali care trebuiesc stîrpiţi ca fiind un pericol iminent pentru „lumea civilizată”. În anii celui de-al doilea război mondial diviziile SS ucrainene erau cele mai sălbatice în timpul campaniilor de represalii îndreptate împotriva localităţilor în jurul cărora acţionau detaşamentele de partizani antihitleriste. Puţini cunosc că nimicirea satului belorus Hatîn (să nu confundam cu localitatea Katyn) cu întreaga lui populaţie a fost înfăptuită de „patrioţii” ucraineni. Fireşte, în perioada interbelică trupele armatei române staţionate în Basarabia nu au făcut nimic din cele ce au făcut ucrainenii, dar atitudinea de superioritate „civilizaţională” a ofiţerilor lor şi a unei părţi dintre militarii români – în special cei regăţeni – au lăsat o foarte proastă amintire în mentalul colectiv al moldovenilor de la est de Prut.

Proiectul ucrainean prevedea şi fabricarea unei limbi neruseşti care să fie numită „ucraineană”. Fabricarea se baza pe oficializarea graiului rusesc de sud cu înţesarea lui cu cît mai multe polonisme şi germanisme. Această limbă nu este maternă pentru nici un ucrainean actual, dar este limbă de stat în Ucraina. Oare nu la fel s-a procedat cu „modernizarea” limbii româneşti care a devenit după mutaţiile impuse „limba română” (deci, nu românească cum a fost ea numită dintotdeauna), din perspectiva căreia întreg folclorul românesc, la fel ca şi marile cronici şi scrieri de pînă la „şcoala ardeleană” sînt codificate într-o limbă neînţeleasă pentru vorbitorii neo-românei? Iată că prin această modernizare s-a şi produs înstrăinarea ontologică dintre „românul european” şi întreaga cultură românească. Astfel a fost confecţionat un romunculus fără rădăcini, fără memorie, îngreţoşat de „ţărănismul” românesc, adulator al poşircei „culturale” a vestului. Nişte „mărfuri fade, uşurele”, vorba Poetului.

Un om lipsit de cultură şi de memorie istorică este ca frunza pe apă şi este uşor de manipulat. Este ca o vită care are cele mai primitive, la nivel de instinct, dorinţe, de fapt, zvîcneli: furaj la timp, muls la timp, plimbat la timp, buhai la timp. Vita nu este conştientă că ea este întreţinută într-o fermă („Statul Român Modern”) şi al cărei unic rost este de a fi sacrificată de către proprietarii fermei cînd îi va veni sorocul. Doar un animal dotat cu raţiune (primitivă, de altfel) nu are nevoie de altceva decît de ceea ce îi poate oferi o fermă sau, în cel mai rău caz, o rezervaţie.

(va urma)