În ultimul timp, în legătură cu o serioasă criză politică declanşată în Ucraina care trece armonios într-o criză a statalităţii ucrainene, precum şi ca urmare a anexării Crimeei, iarăşi a apărut problema aderării Transnistriei, care demult şi insistent ce cere în Rusia. E limpede că „problema transnistreană” trebuie soluţionată în paralel cu „problema ucraineană”. Deoarece în caz de separare de la Ucraina a întregii Novorossii (nu contează dacă va adera aceasta la Federaţia Rusă sau va deveni un stat independent), chestiunea dispare de la sine, iar noi vom obţine de facto hotar cu rmn. În caz de victorie a regimului de la Kiev şi reprimarea mişcării de rezistenţă din sud-estul ţării, între Rusia şi Transnistria va apărea un zid sub forma unui stat cu porniri duşmănoase, acţiunile căruia vor elimina orice posibilitate de reunire.

Cu toate acestea, „problema transnistreană” există încă din momentul destrămării URSS (mai corect chiar din anul 1990) şi chiar pe timpurile lui Iuşcenko, care susţinea cu fervoare Moldova în acţiunile de înăbuşire a Tiraspolului, a fost actuală. La fel este actuală ”chestiunea moldovenească”. Trebuie de notat că pe parcursul a 23 de ani în Rusia au existat două opinii contrare. Potrivit uneia, rmn este „avanpostul nostru din vest” care nu poate fi cedat în nici un fel de circumstanţe. Conform acestui raţionament, aderarea Moldovei la UE, independentă sau în componenţa României, va elibera definitiv Transnistria, creînd un sol fertil pentru recunoaşterea acesteia. Dimpotrivă, chiar ar fi mai preferabil în componenţa României, de vreme ce România demult pretinde la anexarea Basarabiei (Moldova), precum şi a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului (Basarabia de Sud) – teritorii ale Ucrainei. De fapt, Transnistria (cu excepţia Benderului-Tighina) niciodată n-au fost parte nici a Voevodatului moldovenesc, nici a României, chiar şi în perioada ocupaţiei - n-au avut nevoie de aceste pămînturi şi nici nu vor lupta pentru ele. De altfel, aderarea Moldovei la UE (la fel ca şi asocierea) în calitate de stat suveran, o vor rupe de la Transnistria. Elita politică moldovenească de mult timp califică partea stîngă a Nistrului drept o ancoră ce le opreşte calea spre Europa, de care fără mari regrete se va despărţi sau o va ceda Rusiei, bineînţeles, mai protestînd pe ici colo de formă.

Conform celui de-al doilea punct de vedere, în calitate de „avanpost” avem nevoie de toată Moldova. Anume într-o asemenea postură (aliată a Rusiei, participantă la procesele integraţioniste eurasiatice) ţara este arătată de opoziţia moldovenească, reprezentată de PCRM, care de altfel a fost deja la guvernare şi şi-a demonstrat lipsa de fiabilitate. Se presupune că drept plată pentru loialitate trebuie să fie Transnistria, considerată de ideologii naţionalismului moldovenesc principalul argument în confruntarea cu naţionalismul românesc: Moldova este sau un stat independent în cadrul graniţelor fostei RSSM, ori Basarabia – obiectul divergenţelor teritoriale multiseculare dintre Rusia şi România.

Pe parcursul celor 23 de ani de istorie nouă, nici unul dintre aceste puncte de vedere nu a fost dominant, nici unul dintre aceşti vectori nu a fost hotărîtor în politica rusească. Desigur, Rusia mereu a încercat să pretindă la mai mult (la toată Moldova), de aceea vîntul îşi schimba direcţia în funcţie de conjunctura politică de la Chişinău.

În pofida faptului că armata rusească de facto a oprit un război de amploare pe Nistru, Moscova întotdeauna a optat oficial pentru integritatea teritorială a Moldovei, păstrînd în acelaşi timp Transnistria drept pîrghie de presiune asupra Chişinăului. Atunci cînd la putere erau comuniştii, doar în vorbe loiali Moscovei, a apărut Memorandumul Kozak, care ar fi creat un stat federativ moldovenesc comun, dacă nu intervenea brusc actualizata politică „multidirecţională” a lui Voronin.

Anume încăpăţînarea autorităţilor moldoveneşti demonstrată în toţi aceşti ani n-a pemis Kremlinului să ia o atitudine clară, fermă faţă de „problema moldovenească”, fapt ce o ţine în poziţie suspendată timp de 23 de ani. Se are în vedere nu numai „îngheţarea” conflictului moldo-transnistrean, dar şi lipsa în Moldova a unei conştientizări certe a fapturlui cine sînt ei: moldoveni sau români. Deşi, odată cu semnarea Acordului de Asociere la UE şi decizia de abolire a regimului de vize, problema începe a se lămuri. Și evident nu în favoarea adepţilor „Moldovei unite”.

Ce să facă Rusia? Să se concentreze asupra Transnistriei (bineînţeles, după soluţionarea „problemei ucrainene”) sau să continue să se ţină de întreaga Moldovă, mizînd în mod justificat pe faptul că „ororile integrării europene” în cel mai scurt timp vor conduce la schimbarea puterii de la Chişinău şi inevitabila modificare a cursului?

Trebuie să se înţeleagă că chiar şi în cazul venirii la guvernare în Moldova a forţelor proruse, „divorţului” cu UE şi aderarea la Uniunea Vamală, România nu va renunţa la pretenţiile sale teritoriale. Doar pentru ei problema „revendicării Basarabiei” este aceeaşi esenţă a ideii naţionale cum este pentru naţionalismul moldovenesc reintegrarea Transnistriei. Or, acum, cînd Ucraina s-a clătinat serios, iar lista „dorinţelor” Bucureştiului poate fi completată cu Bucovina şi Basarabia de Sud, problema „restabilirii adevărului istoric” va deveni deosebit de actuală.

Aici se merită de adăugat faptul că Rusia, în cadrul soluţionării „problemei estice” (eliminarea Imperiului Otoman din Europa) încă în secolul XVIII, a dorit să creeze din cnezatele dunărene un stat „tampon” comunitar – Dakia. Însă primul rezultat intermediar al războaielor ruso-turce la acea etapă a fost anexarea Basarabiei şi protectoratul Rusiei asupra părţii rămase din Moldova şi Valahia. Apropo, anume Rusia, cu mîinile contelui Kiselev, a făcut paşi serioşi pentru crearea viitoarei Românii. Ce-i drept, pe urmă s-a hotărît să fie forţat procesul de îndepărtare a Turciei din Balcani, ca rezultat fiind introducerea trupelor ruseşti în 1853 şi începerea războiului din Crimeea. Cum s-a terminat acest război, ştim cu toţii. Însă nu toţi au meditat asupra faptului că anume pierderea protectoratului rus în Moldova şi Valahia a condus finalmente spre reunirea cnezatelor după un alt tipar şi crearea unui proiect absolut diferit, orientat spre Vest, contrabalansînd Rusia. Chiar şi denumirea a fost aleasă cu caracter provestic – România. Amintesc că primele cercuri de intelectualitate „românească”, care aveau drept scop eliberarea anume a „României” (nu a Moldovei şi a Valahiei şi cu atît mai puţia a Daciei) au apărut cu mult înainte de unire nu oriunde, ci la Paris. Iar după înfrîngerea Rusiei în războiul din Crimeea cnezatele dunărene au nimerit în dependenţă directă de ţările Occidentului, care de fapt au şi realizat unirea.

Mai departe a urmat formarea în paralel a două comunităţi politice – Moldova (în componenţa Imperiului rus, iar pe urmă a URSS) şi România, două naţiuni şi chiar două limbi. Amintesc că după unirea cnezatelor şi limba moldovenească, şi cea valahă aveau grafie chirilică, or, tocmai peste trei ani după unire s-a produs trecerea la grafie latină, ceea ce de asemenea s-a făcut cu scopul de a apropia ţara de Occident şi a o rupe din ambianţa slavonă. În acelaşi timp, în România mereu se năşteau planuri napoleonice de constituire a „României Mari„. După ce la finele secolului XIX obţine mai întîi Dobrogea de Nord, iar la începutul secolului XX şi pe cea de Sud (bulgară), urmate de Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul de Sud ungureşti, pretenţii teritoriale au mai rămas doar faţă de Rusia. Şi România le-a realizat de două ori, folosindu-se de războaie mondiale şi slăbiciunea Rusiei, ocupînd Basarabia şi Bucovina în 1918 şi respectiv în 1941. După destrămarea Uniunii Sovietice, cerinţele de a anexa Moldova au fost reluate de societatea românească cu noi forţe, alimentate de vocile unioniştilor de pe celălalt mal al Prutului, sponsorizate generos de România care are scopul de a „întoarce Basarabia”, precum şi de întreg Occidentul, ce se căzneşte din răsputeri să smulgă Moldova din braţele Rusiei.

Totuşi, în pofida eşecului Rusiei în Războiul rece şi, după cum s-ar părea, mîinilor dezlegate ale României, nimeni nu îndrăzneşte să încalce "status quo"-ul păstrat încă de pe timpurile URSS. Iar în acelaşi timp, valul românismului brusc scăzut după înfrîngerea în conflictul transnistrean, este înlocuit de tot mai răspînditul naţionalism moldovenesc, susţinut activ de minorităţile naţionale: ruşi, ucraineni, găgăuzi – de toţi cei care nu se vor în România. Totodată, în regiunea istorică românească Moldova a apărut o mişcare constituită din oameni care se consideră moldoveni şi moştenitori ai voievodatului moldovenesc şi văd România drept o comunitate artificială, impusă de valahi (Bucureşti – capitala Valahiei, chiar şi limba română este de fapt limba valahă modernizată). Aceştia pledează pentru ieşirea din componenţa României şi aderarea la Moldova).

Actualmente sînt la modă diferite feluri de futurologie politică şi fantezii pe teme geopolitice. Cu atît mai mult cu cît, urmărind evenimentele din Ucraina, sînt de aşteptat cele mai neverosimile urmări geopolitice (cine putea să-şi închipuie încă cîteva luni în urmă că Crimeea va deveni o parte a Rusiei?). Atunci de ce dar n-ar reveni Rusia la un proiect cu o vechime de aproape trei secole care propune soluţionarea „problemei estice” prin crearea statului „tampon” Dacia. Doar, în pofida faptului că Turcia demult a pierdut din influenţa sa asupra acestor pămînturi, chestiunea aşa şi nu este lămurită, iar locul Turciei de facto a fost ocupat de statele occidentale. Mai ales că această idee le-ar plăcea adepţilor unei Moldove unite proruse, care vrea să-şi protejeze ţara de pretenţiile Bucureştiului. La ce bun să uniţi Moldova cu Transnistria, care de fapt n-a fost niciodată pămînt moldovenesc? N-ar fi mai bine să vă orientaţi privirea spre Moldova istorică şi s-o restabiliţi sub protectoratul Rusiei? La timpul său Occidentul a croit România ca amortizor între sine şi Rusia. Şi noi avem nevoie de unul în acelaşi loc, mai ales că am lansat primii ideea. N-a venit oare timpul să răscroim România? Bineînţeles, după răscroiala Ucrainei...

Dmitri RODIONOV, apn.ru