Asociaţia culturală a moldovenilor din Ucraina a scos la lumină volumul MOLDOVENII. Particularităţi etnolingvistice. Ctitorită de inimosul şi neostenitul Anatol Fetescu, preşedinte al Asociaţiei, cartea nu este multă în pagini, dar este grea la cîntar. Cele vreo 130 de file sînt doldora de dovezi uluitoare din cele mai diverse izvoare: letopiseţe, acte oficiale, consemnări ale autorilor străini, demonstrînd, pe de o parte, cît se poate de cuprinzător şi convingător, vechimea de mai bine de 700 de ani a comunităţii conştientizate moldoveni, fondatori ai statului cu mîndrul nume Moldova.

Pe de altă parte, dezvăluind lipsa oricăror mărturii ale existenţei unor careva «români», ale unei misterioase «ţări româneşti», ale unei închipuite «limbi româneşti» de-a lungul a 170 de ani (1330 – 1500). De fapt, pînă în veacul XIX!

Cartea surprinde nu numai prin conţinutul ei, suprasaturat cu date documentare năucitoare, care vor debusola toate victimele şcolii românizate şi chiar pe academicienii peste noapte românizaţi, ci şi prin metoda de cercetare. În primul rînd, toate concluziile izbitoare se bazează pe documente, acte oficiale româneşti, pe constatările şi generalizările autorilor români. În al doilea rînd, autorul Vasile Stati, doctor în ştiinţe filologice, doctor habilitat în ştiinţe istorice, îşi începe demonstraţia pornind de la o constatare a istoricului român Lucian Boia (cunoscută încă de la Miron Costin, 1684): «Un popor (o etnie) se recunoaşte în anumite simboluri, repere istorice, culturale, politice. Mai întîi de toate are un nume! Putem oare vorbi despre un popor atunci cînd populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi CÎND NU SE NUMEŞTE EA ÎNSĂŞI ÎNTR-UN ANUME FEL?»

Cartea despre care vorbim are două capitole: Însemn fundamental al naţiunii moldoveneşti şi al doilea cu un titlu mai puţin savantlîcos: De ce Moldova şi Ungrovlahia/Muntenia nu au fost «ţări româneşti». Concluziile de-a dreptul uluitoare ale ambelor compartimente se sprijină pe aceleaşi acte oficiale ungrovlahe şi «cronici muntene». Autorul fără frică şi prihană constată: toţi autorii români care se socot învăţaţi istorici şi filologi – trubaduri ai triadei «român» – «românesc» – «România» DECLARĂ: «Numele nostru generic şi străvechi este numele de «român». Ar trebui să credem că zona de la sud de Carpaţi în veacurile XV – XVII era bucşită cu «români»!

Ignorînd primejdia ce-l ameninţă, V. Stati constată: Toţi autorii româneşti, care se socot învăţaţi istorici şi filologi – trubaduri ai triadei «român» – «românesc» – «România» nu aduc niciodată nici o singură dovadă a acestei declaraţii înflăcărate! În cunoştiinţă de cauză, V. Stati afirmă: «Anecdotele ignorante curat româneşti cum că vlahi, olahi, valahi, volohi ar însemna, cică, «români» sînt nişte pocnituri propagandistice de speriat orătăniile».

Fără zgomot teoretico-savantlîcos, autorul, cercetînd pagină cu pagină actele oficiale ale ţării sud-carpatice (DRH B. I. Ţara românească, 1247 – 1500), «cronicile muntene (de toate 6, din 1690 pînă în 1730), s-a străduit să afle cum se reflectă această formaţiune, populaţia şi limba (denumirea) ei în ale sale «repere istorice, culturale, politice».

Cu mare regret, cu o şi mai mare uimire şi nedumerie V. Stati a constatat că mult trîmbiţatele «băbeşti basne» (C. Cantacuzino) despre o misterioasă «ţară românească», despre niscaiva «români» dintotdeauna şi de peste tot «nu se recunosc nici într-un reper istoric» (L. Boia), nu-şi găsesc reflectare nici într-o creaţie populară sud-carpatică, nici într-un act emis de cancelaria formaţiunii carpato-dunărene din perioada ei de întemeiere şi statornicire.

Încercînd să acopere cumva lipsa unei comunităţi conştientizate la sud de Carpaţi, Lucian Boia scrie despre «alte structuri, care pot închega un popor», «principalul liant fiind limba comună». Căci, cum afirmă academicianul românesc Al. Zub, «limba este întîiul semn distinctiv şi cel mai caracteristic al unui popor». Într-adevăr, denumirea limbii (glotonimul), confirmă V. Stati, este cel mai timpuriu şi trainic însuşit însemn fundamental al unei comunităţi, al unui popor. Dar această comunitate trebuie să fie conştientizată!: «Mai întîi de toate trebuie să aibă un nume! ... Să se numească ea însăşi într-un anume fel» (L. Boia).

Cartea asupra căreia îngăduim dezvăluie realitatea goală: toate încercările de a lipi samavolnic adjectivul «românească» de populaţia sud-carpatică pînă pe la mijlocul secolului XIX se izbesc de un zid de netrecut: nu se ştie cum se numea această populaţie. Judecînd după toate hrisoavele, după toate hîrtiile scrise de ea şi despre ea, nu ştim cum această populaţie «ea însăşi se numea într-un anume fel».

În lumina axiomei «limba unui popor se confundă şi se contopeşte cu naţionalitatea sa», în lipsa «numelui comun într-un anume fel însuşit şi conştientizat» este cu neputinţă de aflat care era denumirea limbii sud-carpaticilor!

Cartea MOLDOVENII. Particularităţi etnolingvistice dovedeşte: toate izvoarele scrise, cunoscute pînă în prezent dezvăluie o realitate crudă, jalnică şi ruşinoasă, punînd cohortele de români românologi într-o situaţie ridicolă: sud-carpaticii care «nu se numeau într-un anume fel», care pe parcursul a 400 de ani (1330 – 1700) încă nu se dezmeticiseră cum să-şi numească limba, nu întrunesc condiţiile strict necesare care încheagă o mulţime de indivizi în «popor»!

Dar, ca să vezi, soro! Cei care sute de ani în şir n-au ştiut cum îi cheamă, care veacuri de-a rîndul nu se dumeriseră cum să-şi numească limba maternă, au obrăznicia să-i poreclească pe moldoveni, care au certificat etnic din veacul XIII, reflectat în sute şi mii de izvoare autohtone şi străine, îi învaţă cum să-şi numească limba, glotonimul limba moldovenească fiind atestat din secolul XVI în sute de izvoare locale şi străine...

Prin bogăţia şi diversitatea dovezilor dăinuirii multiseculare a Moldovei şi moldovenilor, prin demonstrarea absenţei oricăror «români» de-a lungul mai multor veacuri – dovezi năucitoare pentru elita politico-savantă românească zgomos-ignorantă – recenta lucrare a lui Vasile Stati confirmă cu vîrf şi îndesat concluzia istoricului român Lucian Boia (2002): «MOLDOVENI NU NUMAI AU AVUT – ŞI AU! – STATUL LOR, ISTORIA LOR DISTINCTĂ, dar nici nu şi-au spus «români», ci MOLDOVENI!»

Gheorghe MELNIC, membru ai Asociaţiei istorico-geografice din Moldova.

P. S: Istoricul român Lucian Boia în repetate rînduri insistă asupra unui adevăr foarte vechi: «Ceea ce se numeşte «formarea unui popor» (inclusiv formarea poporului moldovenesc – n.n.) înseamnă de fapt, mult mai precis şi mai adecvat, «formarea limbii» (inclusiv formarea limbii moldoveneşti – n.n.)». Moldovan este cine vorbeşte moldoveneşte. «... Este condiţia primă şi obligatorie».

Din mult aşteptata, monumentala Istorie a Moldovei (3 vol., lansate la 25. 08. 16) a fost eliminat capitolul Însemn fundamental al naţiunii moldoveneşti (60 pag.), chiar şi compartimentul închinat lui Ştefan cel Mare! Mari sînt minunile Domnului şi ale Coordonatorului Sergiu Isenăzărescu! Curios: la cerinţa cărei supraputeri s-a săvîrşit acest act bădărănesc, ignorant?! A ambasadei de pe str. Bucureşti? A Campaniei Naţionale «Iubesc Moldova»? Sau a lui însuşi Timofti?!

Gh. M.          

P.P.S: Între timp, s-a dovedit că, din motive cu totul misterioase, din pomenita Istorie a Moldovei a fost aruncat la gunoi şi capitolul De ce Moldova nu e România. De ce moldovenii n-au fost şi nu sînt români (57 de pagini). Dl V. Stati ar trebui să fie recunoscător şi să-i mulţumească oficial, respectuos Excelenţei Sale dlui Ambasador al SUA în Moldova, James Pettit, pentru că a confirmat cu bărbăţie şi demnitate: «Moldova nu este România».

Acest adevăr, completat cu De ce moldovenii n-au fost şi nu sînt români, V. Stati l-a demonstrat cuprinzător, cu numeroase dovezi de netăgăduit, în cărţile sale, apărute în limbile moldovenească şi rusă: Etnonimele «volohi», «moldoveni», «români» (Chişinău, 2013), Istoria Moldovei (2014), De ce moldovenii nu sînt români (Odesa, 2014), Moldova şi moldovenii. Statornicirea în istorie. Sec. XI – XVII (2015), Moldovenii. Particularităţi etnolingvistice (2016).  

Este uşor de înţeles din care motive aceste lucrări ale lui V.Stati sînt puse la index, sînt trecute sub tăcere de mormînt de istoriografia românească. Dar de ce aceste adevăruri istorice despre Moldova şi moldoveni, examinate şi argumentate pentru prima oară, au fost refuzate necuviincios, cu aroganţă de Colegiul redacţional, rămîne taină nedezlegată.

Gh. M.