S-a scufundat în ocean pentru a recupera cadavre. Cînd a încercat să apuce mîna nemișcată a unui marinar, aceasta i-a strîns brusc degetele.

Scafandrul a încremenit pentru o clipă. În fața lui, la aproximativ 30 de metri sub suprafața oceanului, se afla un om despre care toată lumea credea că murise cu aproape trei zile în urmă.

Era dimineața de 26 mai 2013, în largul coastelor Nigeriei. Harrison Okene, un bucătar în vîrstă de 29 de ani, lucra la bordul remorcherului Jascon-4, o navă folosită pentru stabilizarea unui petrolier pe o mare extrem de agitată.

Cu puțin înainte de ora cinci dimineața, Harrison se îndreptase spre baie înainte de a pregăti micul dejun. În acel moment, un val uriaș a lovit nava. Remorcherul s-a înclinat violent și s-a răsturnat în doar cîteva clipe. Apa a pătruns cu forță în interior, iar vasul de toaletă s-a desprins și l-a lovit în cap. Imediat după aceea, luminile s-au stins.

Nava s-a răsturnat complet și s-a scufundat rapid pînă pe fundul oceanului. Harrison a reușit să iasă din baie, însă nu mai putea distinge unde era podeaua și unde era tavanul. Coridoarele se umpleau cu apă, iar întunericul era total.

La o trapă a găsit cîțiva colegi care încercau disperat să deschidă o ieșire. Presiunea apei era însă atît de mare încît trapa nu se mișca niciun milimetru.

În loc să rămînă acolo, Harrison a luat o decizie împotriva instinctului. A înotat spre interiorul navei, iar curentul l-a purtat pînă într-o altă încăpere, unde, în partea cea mai înaltă a vasului răsturnat, rămăsese prins un mic buzunar de aer.

Acesta avea să-i salveze viața.

Cu capul în acel spațiu îngust și restul corpului în apă rece, Harrison a rămas blocat aproape 60 de ore. În jurul lui auzea la început strigătele colegilor, apoi liniștea s-a așternut treptat. Mai tîrziu avea să afle că niciunul dintre ei nu reușise să scape.

Știind că fiecare mișcare îi consuma oxigenul, și-a controlat panica. A adunat obiectele care pluteau prin încăpere: cîteva lanterne, haine de lucru, o conservă cu sardine și o băutură. Din fîșii de material și-a improvizat o frînghie pentru a putea explora coridoarele fără să piardă drumul înapoi spre singurul loc unde mai putea respira. A desprins și cîteva panouri de lemn, construindu-și o platformă pe care să-și țină o parte din corp deasupra apei.

Nu mai știa dacă era zi sau noapte. Uneori auzea zgomotul navelor care treceau la suprafață și lovea pereții metalici în speranța că cineva îl va auzi. De fiecare dată, sunetele se îndepărtau.

Între timp, la suprafață, familia lui fusese deja anunțată că întregul echipaj murise. Operațiunea nu mai era una de salvare, ci de recuperare a cadavrelor.

Cînd echipa de scafandri a coborît în epavă, recuperase deja mai multe trupuri neînsuflețite. Unul dintre scafandri a observat o mînă palidă ieșind dintre resturile navei și a întins brațul convins că aparținea unei alte victime.

În clipa în care a atins-o, mîna i-a strîns degetele.

Momentul a fost surprins de camera montată pe casca scafandrului. Șocul a fost uriaș: exista un supraviețuitor.

Harrison ieșise pentru cîteva clipe din buzunarul de aer după ce observase lumina lanternelor. Nu știa dacă va mai reuși să se întoarcă înainte să rămînă fără aer.

Salvarea lui nu s-a încheiat însă în acel moment. După aproape trei zile petrecute la o asemenea adîncime, corpul său absorbise cantități mari de azot. Dacă ar fi fost adus prea repede la suprafață, diferența bruscă de presiune i-ar fi putut fi fatală.

Scafandrii i-au montat echipament de respirație, l-au încălzit și l-au transportat cu grijă într-un clopot de scufundare. Ulterior, Harrison a petrecut mai multe zile într-o cameră de decompresie, unde presiunea a fost redusă treptat pînă cînd organismul său a putut reveni în siguranță la condițiile de la suprafață.

El a fost singurul supraviețuitor. Ceilalți unsprezece membri ai echipajului și-au pierdut viața în interiorul remorcherului.

În săptămînile următoare a avut coșmaruri în care simțea din nou că nava se răstoarnă și că trebuie să găsească o ieșire sub apă.

Cu toate acestea, experiența nu l-a făcut să fugă de mare. Din contră, cîțiva ani mai tîrziu, Harrison Okene s-a calificat ca scafandru profesionist și a început să lucreze la instalarea și repararea structurilor submarine, coborînd voluntar la adîncimi chiar mai mari decît cea la care fusese cîndva prins.

Povestea lui este adesea prezentată ca un miracol al supraviețuirii. În realitate, Harrison nu a învins oceanul. A supraviețuit datorită unei combinații rare de noroc, calm, decizii inspirate și unei operațiuni de salvare desfășurate la timp. Buzunarul de aer nu i-a garantat viața; i-a oferit doar șansa de a mai rezista suficient pînă cînd cineva i-a întins mîna.

Sursa: Atlas Geografic