Dar transformarea politicii în Europa continuă

Autor: Valentin Naumescu

Puncte cheie:

• În absenţa unei „lebede negre” în următoarele două săptămîni, candidatul pro-european de centru, Emmanuel Macron, va fi ales pe 7 mai Preşedintele Republicii Franceze;
• Nimic nu e sigur în politică, aşa cum bine se spune, dar de data aceasta suntem în faţa unei situaţii în care, dacă nu apare un element neprevăzut de proporţii catastrofice (atac terorist major, care să schimbe brusc starea de spirit a electoratului francez, dezvăluiri uluitoare sau scandal de corupţie care să-l privească în mod direct pe tînărul fost bancher Macron, ceea ce probabil nu este cazul), ne îndreptăm spre o victorie categorică a unui candidat care va continua angajamentul Franţei faţă de Uniunea Europeană şi va rămîne, politic şi administrativ, în liniile mari ale modelului democraţiei liberale;
• Contrar însă tezelor optimiste care au început să se vehiculeze după alegerile din Olanda, valul populismului anti-european nu a trecut. Dimpotrivă, cheia în care trebuie să citim rezultatele din această primăvară este tocmai creşterea suportului popular pentru candidaţii şi partidele naţionaliste şi anti-europene, la niveluri fără precedent în istoria postbelică a Europei. Deşi au pierdut în decembrie prezidenţialele la aproape cinci puncte procentuale, Norbert Hofer şi Partidul Libertăţii din Austria, FPÖ, conduc detaşat ca intenţie de vot la nivelul partidelor parlamentare, cu peste 30%. Geert Wilders şi partidul său de extremă-dreapta PVV au crescut procentual şi reprezintă acum a doua forţă politică a Olandei, iar Marine Le Pen a obţinut aproape 22%, deci mai mult decît tatăl ei, Jean-Marie Le Pen, în 2002, care s-a calificat în turul al doilea al prezidenţialelor cu doar 16,86%;
• Faptul că niciunul din aceştia nu a cîştigat încă vreun scrutin, clasîndu-se însă pe poziţia a doua, nu înseamnă că pericolul a trecut, ci că extremiştii urcă treptat şi îşi consolidează susţinerea în societăţile vest-europene cuprinse de curentul anti-sistem;
• Observaţia cea mai importantă după primul tur al prezidenţialelor franceze este, în opinia mea, că niciuna din forţele politice tradiţionale ale Franţei postbelice, republicanii şi socialiştii, nu au reuşit calificarea în finală, ceea ce este o premieră istorică pentru Franţa. Nu însă şi pentru Uniunea Europeană, unde în 2016 acelaşi lucru s-a întîmplat în Austria, cu popularii şi social-democraţii, semn că partidele istorice au început să piardă suportul democratic în favoarea unor platforme noi, fie viguros naţionaliste, populiste şi anti-europene, fie „radical” centriste şi pro-europene, care apără exact setul de valori fundamentale ale Proiectului European, pe care marile partide de centru-dreapta sau de centru-stînga ezită acum şi să le apere deschis, şi să le critice puternic, căzînd în capcana unor discursuri false, artificiale, neconvingătoare.

Vestea bună a alegerilor franceze este redescoperirea tentaţiei Centrului politic liberal, a discursului pro-european autentic, decent şi raţional, curat, echilibrat, cinstit, singurul care poate să se mai opună acum cu succes extremismului bolnav, naţionalismului agresiv şi anti-europenismului scandalagiu, de dreapta sau de stînga. Vestea proastă pentru mainstream-ul politic francez este că niciuna din cele două forţe politice consacrate, cea de centru-dreapta (republicanii) şi cea de centru-stînga (socialiştii), nu se mai bucură de încrederea votanţilor şi nu se vor regăsi în finala prezidenţialelor, pentru prima dată în istoria celei de-a cincea Republici. La fel s-a întîmplat în 2016 în Austria, cu popularii şi social-democraţii, care nu reuşit să intre în turul al doilea. La fel se va întîmpla şi în alte ţări europene, pentru că schimbarea politicii în Europa a început şi nu mai poate fi oprită. Oamenii nu doresc doar alţi lideri, ci şi alte partide.

Capcana în care au căzut marile partide tradiţionale, republicanii şi socialiştii, a fost că s-au speriat de creşterea populismului şi nu au ştiut pe ce drum politic să o apuce, dacă să mai apere deschis şi onest Uniunea Europeană şi valorile democraţiei liberale sau să le critice virulent, distrugător. S-au arătat oportunişti, şovăielnici şi superficiali. N-au făcut convingător nici una, nici alta, şi au rămas în afara competiţiei politice de vîrf, autolimitîndu-se la discursuri mediocre, reţinute, nici prea-prea, nici foarte-foarte, încercînd să combine, ridicol, ideea de continuare a integrării europene cu ideea întăririi statului naţional dar şi a nesancţionării comportamentului abuziv al Rusiei (François Fillon), ingredientele liberalismului şi deschiderii cu cele iliberale, autoritariste, specifice protecţionismului, sau socialismul ultrageneros cu economia de piaţă a Uniunii Europene (Benoit Hamon).

Oamenii n-au cumpărat aşa ceva. „Ciorile vopsite” nu mai au trecere, liberalii care vor să se arate conservatori şi naţionalişti sau, invers, socialiştii care dădeau 650 de Euro pe lună tuturor tinerilor pînă în 25 de ani dar se declară pro-UE au rămas pe locurile trei şi cinci. Cel mai bine s-au vîndut opţiunile clare, limpezi, antagonice una faţă de cealaltă, „radicale” în felul în care şi-au apărat valorile, adică înverşunarea anti-UE consecventă a lui Marine Le Pen şi noutatea proaspătă, angajamentul pro-UE şi în cooperarea internaţională, valorile în esenţă liberale ale centristului Macron, pe care deopotrivă republicanii şi socialiştii le-au evitat, crezîndu-le compromiţătoare şi depăşite.

Este pentru prima dată cînd auzim, aparent contradictoriu în teoria politică, de „centrul radical”, dar oximoronul folosit în cazul lui Macron are sens. Chiar şi performanţa neaşteptată, de aproape 20%, a radicalului de stînga anti-european Jean Luc Mélenchon arată resetarea jocului politic francez. Să nu fim surprinşi dacă o polarizare de acest tip, chiar dacă uşor atenuată faţă de ceea ce am văzut în Franţa, se va manifesta şi la alegerile din Germania, în septembrie.

Pe termen mediu, un asemenea risc de pierdere a relevanţei politice îl văd şi în România, la PSD şi PNL, care nu se pot decide dacă să fie cu adevărat pro-europene sau anti-europene, amestecînd discursurile şi întreţinînd confuzia şi lehamitea alegătorilor din cele două „lumi” (electorate) diferite cărora li se adresează. Noua polarizare politică în Europa este extreme-centru, clar exprimate pe falia discursului european şi a valorilor liberale, nu centru-dreapta versus centru-stînga, ultimele luptîndu-se în ambiguităţi. Centrul liberal pro-european are acum din nou o şansă, după compromiterea partidelor tradiţionale de centru-dreapta şi de centru-stînga, la fel de „obosite”, uzate şi corupte (moral, cel puţin), şi mai ales după ce polarizarea ideologică şi-a mutat recent falia politică pe aliniamentul extreme-centru. Acum 10-20 de ani, extremele nu ameninţau supremaţia politică şi obţinerea puterii în democraţiile occidentale, menţinîndu-se în general sub 10%, iar polarizarea se făcea pe falia centru-dreapta vs. centru-stînga, cu partide de centru nesemnificative. Desigur, în aceste noi condiţii, jocul politic radicalizat, în care extremele au devenit competitori redutabili, a devenit mult mai periculos.

Cine vrea să înţeleagă în ce direcţie se îndreaptă politica Europei, să se uite cu atenţie la prezidenţialele din Franţa, sau la cele de acum cîteva luni din Austria. În vremuri de criză, alegătorii vor opţiuni clare, puternice, care să facă diferenţa, pe un set de valori sau pe altul. Salutăm calificarea lui Macron în turul al doilea şi foarte probabila sa alegere în funcţia de Preşedinte al Republicii Franceze, spunînd totodată că ameninţarea crizei europene şi valul anti-UE nu au trecut, fiind mai puternice ca oricînd. Doar că majorităţile raţionale din Franţa, Olanda şi Austria s-au dovedit mai înţelepte şi s-au mobilizat exemplar, apărîndu-şi valorile. Prezenţe la vot de 70-80% şi chiar peste acest nivel (Olanda – 83%) spun ceva, nu?

Articol preluat din Contributors.ro