Eugene Ionesco – Celebritate, alcool şi depresie

Lui Emil Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Petreu –, [Cioran] a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii”. În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pîndit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului său din Bucureşti Arşavir Acterian la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967, cînd a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonîndu-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv. Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil :

„E[ugen] îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admir că pot să continui. Eu însă nu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabolic, că atîta vreme cît o să bea nu va putea ieşi din infern […].

E[ugen] telefonează taman la miezul nopţii de la Zürich. Plînge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune că nu poate ; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […] I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămînă-două la alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus : nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţă. Şi începe iarăşi să se plîngă şi să protesteze: Nu mai sînt jucat în Germania etc. […].

E[ugen] îmi telefonează de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, încerc să-l împiedic s-o facă”.

Principalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că nu mai este jucat şi că celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă, avînd în vedere că în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa. Începînd din 1964 (Rinocerii, la Teatrul de Comedie din Bucureşti), piesele sale au fost puse chiar şi în România comunistă. Dar, cum ştim, percepţia unui fenomen poate să fie complet diferită de fenomenul însuşi. „Gloria lui morbidă, absurdă, nefastă– scrie Cioran –, nu a făcut decît să-i agraveze starea şi problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenţă. Este un soi de „elixir al diavolului”. Cînd doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă şi mai periculos. „«Celebritatea» – notează Cioran în Caiete– este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionescu] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nicio bucurie adevărată: o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul şi celebritatea sînt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintîi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pîndesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte aproape de prima”.

Foarte guraliv, Emil Cioran povestea despre gravele probleme pe care le traversa Ionesco şi oamenilor mai puţin cunoscuţi. Aşa se explică faptul că tot felul de domni din România care îl vizitau la Paris, informatori ai Securităţii, compuneau apoi la Bucureşti „note informative” despre modul în care îl descria Cioran pe dramaturg. O dovadă de maximă naivitate din partea eseistului. Iată cîteva extrase din delaţiunile informatorilor, din a doua jumătate a anilor ’60, aflate în dosarul de Securitate al lui Cioran:

„[Cioran spune că,] dat fiind faptul stării avansate de alcoolizare a lui Eugen Ionescu, venirea lui în ţară ar fi putut deveni neplăcută întrucît în momentele de beţie acesta îşi pierde complet controlul” (18 mai 1965, informator Mihai Brediceanu, directorul Operei Române); sau: „Despre Eugen Ionescu [Cioran] îmi spunea că-i alcoolic în ultimul grad şi se află în Elveţia la o cură de dezintoxicare, dar fără speranţă” (informator cu nume de cod „Rădulescu P.”, decembrie 1966); sau: „El [= Cioran] a spus că este bun prieten cu Eugen Ionescu, care-i o fire contradictorie, beţiv şi care suferă de pe urma complexului antisemit, căci e pe jumătate evreu” (informator neidentificabil, 23 decembrie 1966) ; sau: „[Cioran susţine că] îl împiedică pe Eugen Ionescu să facă acelaşi lucru [= să vină în România] pentru că la chef ar critica comunismul” (informator neidentificabil, cca 1967); sau: „Alexandru Căpraru, redactor-şef al revistei Tribuna din Cluj, a asistat la o conversaţie telefonică pe care a avut-o [Cioran] cu Eugen Ionescu, care atunci se afla în Elveţia, unde Eugen Ionescu îi arăta că vrea să se sinucidă ”pentru că „este alcoolic” (informator cu nume de cod „Cosma Ovidiu”, iunie 1969).

De regulă, se ştie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineaţa de 2 iulie 1966, de pildă, Cioran se întorcea „beat criţă” după un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cît poate E[ugen] să mănînce şi să bea”, îşi notează Cioran în jurnal. Dar putem oare să dăm totală crezare notaţiilor de jurnal semnate de Cioran? Sînt uneori notaţii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveşte pe Ionesco. Ştim că Emil Cioran era excesiv în scris şi că ar fi putut să exagereze şi în cazul depresiei dramaturgului. „A gîndi înseamnă a exagera”, îşi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fără îndoială”, îi scria Cioran lui Arşavir Acterian într-o epistolă din 1974. Ar trebui deci să coroborăm informaţiile provenite de la Cioran cu altele.

Ar fi unele semnale din tinereţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pildă, îşi nota în jurnal, în februarie 1941, că într-o dimineaţă Ionescu (atunci în vîrstă de treizeci şi unu de ani) s-a „îmbătat repede, după cîteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic şi „ameţit de băutură”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian că mama sa „a rămas evreică pînă la moarte, cînd el – Eugen –, cu mîna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destăinuit „ca şi cum l-ar fi apăsat [o taină], ca şi cum s-ar fi înăbuşit”, notează Sebastian în jurnal.

Trebuie să ţinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa două săptămîni după rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti (21-23 ianuarie 1941), cînd cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevăr în măsură să producă angoase. Informaţia nu este complet relevantă, dar este un simptom că, atunci cînd trecea printr-o tulburare psihică, Eugen Ionescu încerca să se echilibreze bînd alcool.

Că era vorba într-adevăr de o tulburare psihică majoră în cazul lui Eugen Ionescu ne-o confirmă o pagină de jurnal scrisă de sculptorul Ion Vlasiu imediat după rebeliunea legionară din ianuarie 1941: „Mă întîlnesc în fiecare zi cu Eugen [Ionescu]. E înspăimîntat. Mama lui e evreică şi asta se ştie. Acum e mai bine să fii găină decît evreu. Naţionalismul îşi dă în petic […]. Mi-e milă de Eugen, îl iau de braţ şi el se strînge lîngă mine. Mă priveşte cu ochii clipind ca un copil care vede balauri la orizont, parc-ar întreba: au să mă înghită?”.

Informaţiile provenite din jurnalul lui Cioran, din anii ’60, pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însuşi, din aceeaşi perioadă. Să luăm un text confesiv, Présent passé, passé présent, scris de Ionesco chiar în 1967. Dramaturgul se plînge ba că a ajuns „la capătul succeselor”, ba că îl doare cumplit capul după ce s-a îmbătat, ba că – la nici cincizeci şi opt de ani – îşi pierde complet memoria din cauza băuturii: „Cînd beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întîmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am făcut. Mi se povesteşte a doua zi. Nici o amintire, doar o pată neagră”. Este declaraţia unui om căruia îi este groază de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frică de uitare ca de moarte. Mă uit pe mine. Mă pierd pe mine. Mă înstrăinez de mine”.

Adevăratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus şi cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravieţuieşte dilematic, „sfîşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate să dea naştere gîndurilor suicidare. Este vorba de o spaimă terorizantă în faţa misterului morţii şi o povară strivitoare de a trăi în bezna emanată de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citată în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sînt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, groaza de vid, şi de dorinţa fierbinte, nestăpînită, presantă de a trăi”, notează Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confundă cu nefericirea de a se simţi „pierdut în lumea asta sortită morţii”.

Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei şi a spaimei patologice. Iată cîteva „fărîme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care „uitarea de sine” este provocată de pierderea memoriei, provocată la rîndul ei de beţia alcoolică:

“N-am ştiut să uit de mine. Ca să uit de mine, ar fi trebuit să uit nu numai de propria mea moarte, ci să uit totodată că cei pe care îi iubim mor şi că lumea are un sfîrşit. Ideea de sfîrşit mă înspăimîntă şi mă scoate din minţi. Cu-adevărat fericit n-am fost decît cînd eram beat. Din păcate, alcoolul ucide memoria, şi n-am păstrat din euforiile mele decît nişte amintiri înceţoşate”; sau: „Fericit nu eram decît beat. Din păcate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese făcut acel soi de fericire”; sau : „Frica asta cumplită, panica asta. La căderea nopţii, năvăleşte peste mine. Doresc singurătatea, nu o pot suporta […]. Băutura îmi lipseşte. Un pahar e de-ajuns ca frica să dispară”.

Sursa: Andrei Oişteanu,
Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură