Autor: Dinu MIHAIL

Motto: Echilibrul real şi funcţional al umanităţii îl argumentează nu presupusele sau pretinsele celebrităţi, acestea fiind mai curînd surse conflictuale, ci oamenii simpli, de la talpa ţării.

Cum se moare la moldoveni?

Ca la toată lumea, în linii mari. Totuşi, să încercăm a elabora o schemă generală.

Bunica s-a trezit, ca de obicei, în zori, cu noaptea-n cap. A privit în jur. Totul îi era cunoscut de ani şi ani. Tot aici a născut mai mulţi copii, astăzi fiecare pe la casele cui îi are. Apoi a ieşit în ograda incendiată de flăcările verzi ale troscotului. Şi-a văzut de treburile ei… a hrănit păsările… a dat un dărăb de pîine cîinelui (aţi observat: cîinii şi mîţele nu mai mănîncă, acum, măligă; s-au civilizat, şi-au aristocratizat gusturile!)… fără nici o grabă. Aşa cum făcuse întotdeauna.

Spre prînz s-a întors în odaia ei. Terminase totul. S-a culcat obosită în patul ei uitat de ani şi plin de amintiri. Şi-a mîngîiat cu privirea copiii şi nepoţii, pe care i-a chemat din timp. Le-a spus că va muri. Liniştită. Totul era pregătit demult. Şi rochia de înmormîntare… şi pomenele pentru neamuri şi apropiaţi… şi locul la cimitir. A zis că vrea să-şi regăsească părinţii, bunicii şi rudele într-o lume închipuită în care credea, cel puţin acum. Şi a plecat zîmbind. Ştiind că va trăi mai departe prin copiii şi nepoţii ei. Prin sufletul său, pe care îl crede nemuritor, căci aşa a apucat din moşi-strămoşi.

Aproape exact ca în nuvela Celălalt de Borges: “A murit cu nerăbdarea de a muri, dar fără o tînguire. Cu puţine zile înainte de a se stinge, ne-a chemat pe toţi şi ne ne-a spus: -- Sînt o femeie tare bătrînă, care se sfîrşeşte prea încet. Să nu se tulbure nici unul dintre voi pentru un lucru atîta de comun şi de obişnuit”.

Pentru societatea de azi, atît de plină de vigoarea medicamentelor, moartea este ceva care se întîmplă întotdeauna altora. Dacă se moare, nu se moare pentru că moartea este un final de neevitat, ci pentru că medicina asta blestemată e vinovată: vezi, Doamne, nu e capabilă să învingă, odată şi pentru totdeauna, bătrîneţea şi mizeria fizică a ultimilor ani de viaţă. Toţi, inclusiv Dumnezeu şi ştiinţa, sînt vinovaţi de toate relele care ni se întîmplă nouă în fiecare zi. Uneori am impresia că viaţa noastră e alcătuită numai din capete de acuzare. Cineva, altul, celălalt e de vină. În nici un caz (şi) noi. Categoric nu!

Ion Ghineţ, un geniu al motoarelor

Ion Ghineţ a fost ultimul costeştean căruia i s-a făcut slujbă de înmormîntare în biserica din sat. Să fi fost asta prin aprilie 1960 sau 1961. Ţin minte momentul, probabil din cauză că mi s-a încredinţat să duc sfeşnicul mare din capul procesiunii mortuare. După asta biserica a fost zăvorîtă, dezbrăcată de odoare şi transformată, treptat, în depozit de cereale. De către autorităţi, printr-un ordin venit de la Cucurigul Suprem al ţării. Dar şi cu complicitatea oamenilor, căci acolo unde localnicii au sărit toţi ca unul uniţi într-un zid de apărare, lăcaşurile sfinte nu au fost închise. Aşa s-a întîmplat, bunăoară, la Duruitoarea Veche, la Cobani, la Balatina etc.

A văzut lumina zilei în familia lui Dumitru Ghineţ (născut pe la 1850), unul dintre cei mai buni gospodari ai satului. Mama lui, Vasîlca (nume la naştere: Dulghieru) era din Hîjdienii Glodenilor. Tatăl său, poreclit Chiponcă, a avut cinci copii: Nică, Ion, Artina (bunica mea pe linie paternă), Tasîica (soră medicală stabilită, după 1944, la Iaşi) şi Nistor (mort la Bîrlad, în timpul serviciului militar, la jandarmerie).

Ion/Ionică Ghineţ nu a urmat nici o şcoală. Absolut. Cu toate acestea, a rămas în memoria colectivă a localităţii ca un inginer Jos pălăria! Un fel de geniu al motoarelor, cum s-ar spune azi. Orice fier, orice angrenaj inert nimerit în mîinile sale parcă prindea viaţă, îşi găsea rostul şi utilitatea. Tot aşa cum Mihail Prochiş, Colea Galus şi Dominte Benea au fost meşteri neîntrecuţi în ale lemnăritului. Despre asemenea oameni se spune că au „mîini de aur”, bune la toate celea, inclusiv la scos măsele de minte.

Umbla uneori prin localităţile din stînga şi din dreapta Prutului (a ajuns, în căutările sale, pînă şi pe la Ibăneşti) şi aducea acasă piese, roţi, curele şi lanţuri de transmisie, subansambluri şi motoare defuncte, ieşite din uz. Unde afla ceva, acolo şi el cădea… cu uitatul şi procuratul. Ograda părinţilor săi era asemeni unei hale de uzină.

A avut tractor, pluguri, semănători, secerători, biciclete şi “muciclete” de tot felul, cu şi fără ataş. Chiar şi batoză îşi sclipuise, batoza fiind maşina de treierat care desface boabele de cereale din spice. Consătenii prindeau de cu toamnă rînd la drăcovenia lui înghiţitoare de snopi de grîu, orz şi secară.

Sovieticii, cînd s-au instalat ţapăn după război, nu l-au deportat, deşi, la o adică, ar fi avut motive s-o facă. Le-a demonstrat că totul a înjghebat, a construit, din nimic, cu mîinile sale, neajutat de nimeni. Pă dreacu’ le-a demonstrat! Era prea frumos ca să poată fi adevărat. A fost deportat în Siberia împreună cu soţia sa, Maria, unde vreme de vreo zece ani a dus-o într-o plăcere păscînd turme de urşi albi… A umplut cu tehnică aptă de muncă şi cătunul de acolo, încît siberienii se uitau la el miraţi cu ochi mari cît cepele. Zece ani… Zece ani de viaţă pe coclauri străine l-a costat pe Ion Ghineţ o joacă: dragostea, pasiunea lui pentru roţi dinţate şi motoare! Apoi să nu le dai, vorba lui Petru Cărare, în loc de pită un calup de dinamită?!

S-a “proslăvit” ghea Ion, în viaţa lui tămăşăgoasă*, şi la alt capitol: a avut, cu ajutorul Celui de Sus, 9 soţii. Sărmanul, numai nouă, de parcă ar fi acţionat după principiul: Sau totul (în cazul dat: toate), sau nimic!

Ultima lui nevastă a fost Maşa, Maria Nebunelea din Dumeni, sat megieş, de mazili numai cu numele. Costeştenii au avut întotdeauna un destin de invidiat: scăldaţi de apele a două rîuri, Prutul şi Ciuhurul, s-au aflat într-un triunghi demografic al Bermudelor: la Branişte şi Dumeni găseai mazili şi maziliţe la desert, iar la Damaşcani, sat de răzeşi, de împiedicai la tot pasul de căpitani şi căpitănese.

Cînd a adus-o acasă pe Maşa, mama lui, Vasîlca, s-a împotrivit din toate puterile. A ieşit în cămaşă de noapte cu lopata de scos pîinea din cuptor, nedîndu-le voie să intre în casă:

-- Măi Ioane, da’ chiar nu ţi-i ruşine, că rîde satul de noi… Cine mai face aşa ceva?

La care fiul a dezarmat-o pe mamă cu o frază memorabilă, demnă de replica unui personaj dintr-o piesă genială încă nescrisă:

-- Numai regele** şi eu!

* Tămăşag = ghiduşie, glumă, năzbîtie, năzdrăvănie, poznă, ştrengărie, nebunie.

** Aluzie directă la Carol al II-lea, regele României de atunci, care cică tare a mai umblat după fuste. A fost un om inteligent, însă în memoria posterităţii a rămas aşa – cu fusta în cap. De unde se arată, încă o dată, că omul este principalul arhitect al destinului său.