Casa noastră e sub pădure. Ani de zile strada pe care locuim aşa şi s-a numit „Pădurilor”. Drept că în limba rusă. Azi sîntem pe strada Nadejda Neaga şi încă nu am întîlnit un om, căruia îi spuneam adresa, să nu mă întrebe – „da cine-i asta?”. E mama lui Alexei Mateevici, care a copilărit într-un sat vecin şi a fost numită aşa, probabil, în virtutea unui exces de zel patriotic arătat de un membru al unei comisii speciale, care s-a ocupat de redenumirea străzilor după ce s-a schimbat regimul. Pe noi, cei care trăim pe această stradă, nu ne-a întrebat nimeni. Dar, cu tot respectul pentru mama autorului Imnului de Stat, cred că mai toţi am fi preferat să rămînem Pădurilor. Pentru că se potriveşte, e frumos şi clar, nu trebuie să explici nimănui de ce o stradă poartă denumirea Pădurilor. Evident, pentru că e lîngă pădure, nu? Singurul care nu s-a conformat noilor regulamente este nea Mişa, poştaşul, care pînă în prezent ne aduce corespondenţa pe la case cu însemnarea lui ca să nu se încurce “Лес.” (adică Лесная – Pădurilor).

Pe vremuri, această pădure „a noastră”, cum obişnuiau să-i zică toţi vecinii - (unde mergem la odihnă de 1 mai? Da ce să mai căutăm, în pădurea noastră!) - era deasă şi frumoasă. De mici îi ştiam toate potecile şi poieniţele. Cele mai interesante jocuri erau în această pădure, ne plăcea să ne închipuim aici eroi din poveşti, haiduci, prinţese şi regi. Primele cuvinte de dragoste copilărească şi nevinovată pe aici au fost rostite. Toate jocurile ne străduiam să le terminăm odată cu apusul soarelui, pentru că cei mari ne spuseseră că „pădurea asta e plină de animale”. Poate o fi fost aşa, poate nu şi a fost mai mult un avertisment să ne grămădească devreme acasă, dar noi credeam. Tata era cel mai bun meteorolog pentru că ştia să prognozeze cu mare exactitate vremea după pădure – dacă pădurea vuieşte, trosneşte, dacă cîntă sau nu cucul, cînd au înflorit salcîmii etc. etc.

Acum cîteva zile am trecut prin pădurea copilăriei mele. N-am mai făcut-o de o groază de ani. Şi-mi pare rău că am fost acum. Ştiţi cum e cu un om decedat – dacă nu l-ai văzut mort, parcă nici n-a murit. Iată aşa s-a întîmplat şi în acest caz. Desişul, poienele şi locurile tăinuite au rămas să fie doar în memorie. Iar „pădurea noastră” a rămas ca scalpul unui bolnav de cancer, după multiple chimioterapii. Acum chiar nu mai avem nici un temei să ne numim strada Pădurilor. Pentru că pe parcursul anilor s-au făcut sumedenii de comisii, toate speciale, pentru toată aiureala, nu şi pentru a păstra ceea ce a fost bun şi frumos.

Mai mulţi ani în urmă, fiind într-o misiune de serviciu am avut ocazia să vorbesc cu un pădurar bătrîn. Dintr-acei deştepţi cu înţelepciune autentică, ţărănească, plină de dragoste pentru ceea ce fac, unde trăiesc şi plini de griji pentru ceea ce va rămîne după. N-am să-i uit cuvintele în timp ce vorbeam despre echilibrul naturii, destul de şubred în veacul nostru: „În lumea în care trăiesc eu cu închipuirea sînt păduri, multe păduri. Pămîntul e acoperit pe trei sferturi de păduri. Iar omul, cînd se uită în sus, vede doar un petec de cer. Omul trăieşte cu copacii. El are pomii lui cărora li se închină, unde pomeneşte, unde plînge şi unde rîde. Are copacii care îl hrănesc, care îl încălzesc, are arborii din care îşi face casă. Important e doar să le rînduiască cu minte, cap şi chibzuială. Azi această rînduială se strică. Oamenii de ştiinţă sînt prea porniţi pe descoperiri, nu mai pot fi opriţi. Însă cînd vor înţelege de bună seamă unde au ajuns şi ce au făcut, va fi prea tîrziu. Pămîntul va suferi o transformare, poate vor muri oameni, poate se va produce ceva ce va pune altă măsură între lucruri. Încă mai avem codri, rezervaţii, nişte spaţii verzi pe care cu greu reuşim să le păstrăm, dar mai apoi?”

Întrebare, răspunsul la care, deocamdată, rămîne suspendat, mai ales după ce am văzut ce s-a ales din „pădurea noastră”.

Lilia GRUBÎI