Dor de cozonaci ca la „mîca”

Ieri, creştinii ortodocşi de rit vechi l-au sărbătorit pe Sfîntul Nicolae, cel de iarnă sau Făcător de Minuni, cum indică calendarul bisericesc. Astfel, ambele tabere de credincioşi oficial au dat start sărbătorilor de iarnă. Pentru că indiferent de stil, pe nou sau pe vechi, Sf. Nicolae la toţi a început să fie asociat cu ciorapi, ghetuţe, papucei plini de cadouri şi minuni.

Acum, dacă stau bine să-mi amintesc, înainte vreme, chiar dacă nu era încetăţenită chestia asta cu cizmuliţe umplute cu bunătăţi, oricum Sf. Nicolae însemna spirit de sărbătoare şi cadouri. Mie această dată îmi aminteşte de bunica. Pentru că bunica mea, aşa cum zicea ea, „ţinea la Nicolai cel de iarnă”. Şi încă de pe la începutul lui decembrie număram zilele pînă la 19, cînd eram aşteptaţi la „mîca” cum se obişnuieşte să se zică pe la Căuşeni. N-am să uit niciodată acele sărbători, cu mese pline de bucate, de post, dar cum nu ştiu dacă am să mai gust vreo dată. Altfel, poate, însă la fel de gustoase, nu cred. Pentru că mîca mea ştia rostul bucătăriei. Şi de la dînsa am prins că „plita de gătit nu rabdă gospodină grăbită ori supărată, altminteri mîncarea ceea n-o mănîncă nici cîinele”.

Ce-am mai reţinut? Şi petrecerile de altă dată nu se dădeau fără băutură alcoolică. Ţuică fiartă practic din tot ce avea omul pe lîngă casă – zarzăre, prun, tescovină din struguri, pere, mere etc. Vin de trei culori – alb, roşu şi roz, fie fiert, fie proaspăt turnat din beci de la butoi. Şi la mese se turna mult, paharele se umpleau des şi cu generozitate, însă eu nu-mi amintesc meseni beţi pînă la nivel de dobitoc. Deşi, parcă mi s-ar părea oarecum ofensatoare această comparaţie pentru vite. Că, uneori, nici un animal în natură nu-şi permite ceea ce îşi poate permite un om, mai ales în stare de ebrietate. Poate unii chercheliţi un pic mai tare, dar doar pînă la starea să rîdă mai gălăgios sau să cînte cu voce mai puternică. Pentru că, da, înainte la mese de creştini se cînta, se spuneau glume şi bazaconii. Oamenii munceau pe rupte tot anul şi cînd aveau un prilej să se adune la o masă de sărbătoare se distrau din plin, frumos, cu omenie şi voie bună. Azi, la mese vorbim despre partide, ce s-a arătat la televizor, cine şi pentru care a votat. Şi e bine dacă se termină paşnic, fără blesteme, certuri şi ură reciprocă.

Mi-i dor de bunica de la Căuşeni, care din păcate a fost prea repede luată de printre noi. Se vede că şi în altă viaţă a fost nevoie de gătelile şi sărbătorile organizate aşa cum numai ea putea. Mi-i dor de şezătorile cu ea, pînă aproape de zori. Nu ştiu cum se făcea că mereu aveam teme de discuţie. Puteam sta de vorbă la nesfîrşit. Trebuie să forţez mintea ca să-mi amintesc şi despre ce, dar mai contează oare? Important e că ne era foarte bine împreună. N-am fost în viaţa mea mai alintată ca de ea. Numai la ea mă simţeam cel mai bine şi deja studentă fiind, numai la mîca puteam dormi pînă cînd soarele era sus, pentru că aveam cel mai fidel paznic: „Ian, vorbiţi mai încet că fata ceea doarme, şi dacă se mărită cînd a mai putea dormi cît vrea...”

Vin sărbătorile de Revelion, care mereu se asociază cu sărbători de familie. Or, nedorind să par excesiv de patetică, chiar le-aş sugera celor care mai au bunei în viaţă. Amintiţi-vă de ei cel puţin la Crăciun. N-are treabă că e pe nou ori pe vechi. Că ei sînt bucuroşi întotdeauna să vă vadă. Ş-apoi cluburile de noapte pe zi ce trece devin tot mai multe la număr, iar buneii au proprietatea să dispară într-o zi, chiar dacă încă par a fi puternici şi plini de viaţă. Şi rămîn ne spuse atîtea lucruri frumoase... împreună cu regrete.

Lilia GRUBÎI