Politica europeană a Angelei Merkel: ifose plictisitoare

Reputatul sociolog german Jurgen Habermas a publicat, în Der Spiegel, o analiză critică lucidă a politicii creștin-democraților germani pe toată perioada crizei economice, trăgînd astfel un semnal de alarmă asupra pericolului major ce planează asupra viitorului UE din cauza lipsei totale de voință a Angelei Merkel de a păși către o uniune politică europeană veritabilă. Reproducem, în cele ce urmează, articolul semnat de Jurgen Habermas și publicat de revista Der Spiegel, în versiunea în limba engleză a ediției online.

''Sub titlul „Noi, germanii, nu dorim o Europă germană”, ministrul de Finanțe Wolfgang Schauble a negat, într-un eseu publicat de presa din Marea Britanie, Franța, Polonia, Italia și Spania, că Germania ar căuta să ajungă la conducerea UE. Schauble, care, alături de ministrul Muncii, Ursula von der Leyen, este singurul membru al cabinetului cancelarului Angela Merkel care mai poate fi caracterizat drept „european” în stilul Vest-german, vorbește din convingere. Este orice numai nu un revizionist care să dorească să se opună integrării Germaniei în Europa, distrugînd bazele stabilității ordinii postbelice. Este un om care cunoaște problema de care germanii ar trebui să se teamă, dacă aceasta ar reveni.

După apariția Imperiului German, în 1871, Germania și-a asumat poziţia dezastruoasă și parțial hegemonică pentru că, în cuvintele istoricului Ludwig Dehios, era „prea slabă pentru a domina continentul, dar prea puternică pentru a fi la fel cu celelalte state.” Aceasta a dus către dezastrele din secolul 20. Datorită unificării europene postbelice, atît Germania divizată, cît și Germania unificată au fost ferite de a ajunge din nou la această veche dilemă. Este clar că e în interesul Germaniei ca această stare de fapt să rămînă aceeași. Dar nu s-a schimbat oare situația?

Schauble reacționează la o amenințare actuală. Este cel care reprezintă încăpățînarea lui Merkel la Bruxelles și care poate intui fisurile care pot duce la ruperea nucleului european. El este cel care, întîlnindu-se cu miniștrii de Finanțe din Uniunea Monetară, întîmpină opoziția „statelor beneficiare” atunci cînd blochează încercările lor de a produce o schimbare de politică. Împiedicarea formării unei uniuni bancare prin care să se mutualizeze costurile ajutorării băncilor în criză este unul dintre exemplele recente.

Schauble nu se mișcă nici măcar un milimetru față de poziția cancelarului ca toţi contribuabilii germani să nu fie taxați decît cu suma pe care piețele financiare o cer pentru salvarea euro. În mod firesc, această poziţie rigidă nu exclude împrumuturi de 100 de milioane de euro pentru IMM-uri, pe care bogatul Berlin le-a oferit din rezervele Băncii Naționale verilor loviți de criză din Atena.

Un joc duplicitar

Realitatea este că administrația Merkel forțează Franța și statele din Sud să meargă pe agenda sa controversată anticriză, în timp ce politica Băncii Centrale Europene oferă un sprijin încă necuantificat. În același timp, însă, Germania nu-și asuma o responsabilitate la nivel european pentru efectele acestei politici de criză – o responsabilitate pe care și-o asumă tacit prin acceptarea (unii ar spune perfect fireasca) a acestui rol de putere conducătoare. Gîndiți-vă doar că șomajul groaznic din Europa de Sud este una din consecințele unei politici de austeritate care apasă cel mai mult asupra celor mai săraci membri ai acelor societăți.

Privind în această lumină, mesajul „nu dorim o Europă germană” poate fi interpretat mai puțin favorabil, adică aidoma unei încercări de a fugi de responsabilitate. Formal vorbind, Consiliul European ia decizii prin vot unanim. Ca unul dintre cei 18 membri ai Uniunii Monetare, Merkel poate urmări fără restricții interesul național, sau cel puțin așa crede ea că face. Guvernul german are beneficii de pe urma poziției economice a țării, chiar un beneficiu disproporționat de mare, însă aceasta atît timp cît partenerii săi nu încep să pună sub semnul întrebării loialitatea lipsită de ambiții față de Europa manifestată de Germania.

Dar cum poate un gest de smerenie să fie credibil, dată fiind o politică care în mod evident profită de pe urma puterii economice și demografice a tarii? Cînd, spre exemplu, regulile pentru reducerea emisiilor mașinilor de lux (de altfel în perfect acord cu politica Guvernului de a renunța la energia nucleară în favoarea energiei verzi) au amenințat industria auto germană, votul de la Bruxelles a fost amînat la intervenția cancelarului, pînă cînd lobby-ul va fi satisfăcut sau pînă cînd vor trece alegerile parlamentare. Mi se pare că articolul lui Schauble se referă la frustrarea produsă de jocul duplicitar al Berlinului cu liderii statelor din zona euro.

Suveranitatea fictivă

În numele imperativelor pieței, la care se presupune că nu ar exista alternativă, un Guvern tot mai izolat al Germaniei impune politici dure de austeritate în Franța și

în țările euro lovite de criză. Contrar realității, se presupune că toți membrii zonei euro pot lua propriile decizii privind politica economică și bugetară. Se așteaptă de la ele să-și „modernizeze” gestionarea economiei și să-și sporească competitivitatea de unii singuri – dacă este necesar apelînd la împrumuturi din fondul de salvare.

Această iluzie a independenței îi convine Germaniei, pentru că îl scutește pe partenerul mai puternic să țină cont de efectele negative pe care unele politici le pot avea asupra partenerilor mai slabi. Este o situație asupra căreia președintele BCE, Mario Draghi, a avertizat în urmă cu un an, spunînd: „Nu este nici sustenabil și nici legitim ca țările să aplice politici naționale care pot dăuna altor state.”

Merită să repetăm din nou: condițiile deloc optime în care funcționează Uniunea Monetară astăzi sunt urmarea conceperii unui model eronat, adică lipsa unei uniuni politice. De aceea răspunsul nu este transferarea problemelor dezechilibrelor economice actuale, prin împrumuturi, pe umerii statelor aflate în criză. Impunerea politicilor de austeritate nu poate corecta aceste dezechilibre. Asimilarea diferitelor niveluri de productivitate pe termen mediu nu se poate face decît printr-o politică fiscală, economică și socială bine coordonată. Și dacă nu dorim să ne transformăm într-o tehnocrație, trebuie să întrebăm cetățenii ce cred ei despre nucleul democratic al Europei. Wolfagang Schauble știe asta. O spune și în interviurile pentru Spiegel, care însă nu au consecințe asupra comportamentului său politic.

Politica europeană este prinsă într-o capcană pe care sociologul Claus Offe a identificat-o: Dacă nu vrem să renunțăm la Uniunea Monetară, este nevoie de o reformă instituționala care este necesară, dar nepopulară. De aceea politicienii care speră să fie realeși nu fac decît să tergiverseze lucrurile. Guvernul german este chiar într-o dublă capcană, pentru că și-a asumat o responsabilitate paneuropeană prin acțiunile sale. De asemenea, este şi singurul guvern care poate face un pas promițător înainte și poate obține și sprijinul Franței pentru un asemenea proces. Nu este un proiect oarecare, ci unul în care marii politicieni europeni au investit eforturile lor de mai bine de jumătate de secol.

Ce înseamnă, mai exact, „nepopular”? Dacă o soluție politică este sensibilă, ar trebui ca electoratul să se pronunțe democratic în legătură cu ea. Și cînd ar trebui să se întîmple asta dacă nu înainte de alegerile parlamentare? Altă varianta ar duce la decepție. Întotdeauna este o greșeală să subestimezi și să ceri prea puțin de la alegători. Consider că va fi o greșeală istorică dacă elitele germane vor continua să închidă ochii și să se poarte ca și cum nimic nu se întîmplă, continuînd cu ciondănelile lor lipsite de orizont în spatele ușilor închise.

Politicienii ar trebui să iasă în fața unui electorat european tot mai neliniștit și care nu a fost niciodată consultat pe chestiuni europene. Ar trebui să preia conducerea disputelor legate de alternativele. Și ar mai trebui să nu mai păstreze tăcerea asupra efectelor negative pe care țările care oferă împrumuturi trebuie să și le asume pe termen scurt și mediu și să arate că aceasta este singura soluție.

Știm răspunsul Angelei Merkel: ifose plictisitoare. Persoana sa publică pare să nu aibă un nucleu normativ. De cînd a început criza din Grecia, în 2010, și creștin-democrații au pierdut alegerile din Renania de Nord – Westphalia, ea pare să fi adoptat doar măsuri oportuniste pentru a rămîne la Putere. De atunci, inteligentul cancelar a manevrat cu o minte foarte limpede, dar fără principii și, pentru a doua oară, văduvește alegerile federale de orice tema controversată, ca să nu mai vorbim despre politica sa europeană. Ea poate stabili agenda, pentru că opoziţia poate fi învinsă cu argumentele împotriva „uniunii datoriilor”.

Europa este în stare de urgență și puterea politica se duce către oricine poate decide asupra omiterii sau acceptării subiectelor care să fie discutate în public. Germania nu dansează, ci picotește pe un vulcan.

Greșesc elitele? Toate țările democratice au politicienii pe care îi merită. Și este bizar să aștepți din partea politicienilor un comportament care să depășească rutina. Mă bucur ca am trăit într-o țară care, după 1945, nu a avut nevoie de eroi. De asemenea, nu cred că anumiți indivizi fac istoria, cel puțin nu în general. Dar îmi dau seama că există situații extraordinare în care sensibilitatea cognitivă, imaginația, curajul și dorinţa de a-ți asuma responsabilitatea au un impact asupra evoluției lucrurilor.''