Autor: Mircea Duţu

Una dintre cele mai mari religii ale lumii, cu vocaţie universală, Creştinismul, nu s-ar fi născut dacă nu ar fi avut loc procesul judiciar soldat cu condamnarea la moarte şi crucificarea fondatorului său, Iisus din Nazaret (cca. 6 î.e.n.; cel mai probabil 30 e.n.). Pentru a i se înţelege pe deplin semnificaţiile şi a-i surprinde rolul biblic conferit, este nevoie de plasarea lui în ansamblul evenimentelor legate de existenţa Mîntuitorului.

Preliminarii

Din această perspectivă, procesul, în sens judiciar, cu cele două faze ale sale – una religioasă, iudaică, derulată în faţa şi de Sahhedrin, şi o alta laică, politică, realizată de procuratorul roman Pontiu Pilat (26-36 e.n.), desfăşurat cu respectarea aproximativă a canoanelor şi regulilor juridice ale timpului, de la arestarea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi pînă la executarea pedepsei capitale pronunţate, pe Golgota, nu este decît preludiul concret, uman, dar indispensabil, al simbolului teologic, de credinţă reprezentat de Învierea şi ridicarea la ceruri a lui Christos.

După cum Patimile ne arată, pe de o parte, la suprafaţa vizibilă, superficială, istoria destul de simplă a unui om nevinovat, trădat de ai săi şi abandonat de mai toţi, condamnat la moarte în urma unei judecăţi care a avut loc, cum am spune astăzi, politically correct, şi astfel eliminat fizic printr-un supliciu infamant şi crud – crucificarea (dar, în sens profetic, prin "spînzurarea pe lemn").

Pe de altă parte, ca semnificaţie primordială, este vorba de ceva extrem de profund şi esenţial: modul în care Dumnezeu, prin sîngele acestui Om, care este Fiul Său, a reconciliat universul, în centrul căruia este reîmpăcarea omului însuşi, a noastră, a tuturor de pretutindeni şi pentru totdeauna. Aceste două aspecte definitorii ale Patimilor, avînd ca instrument de realizare faptică procesul judiciar şi valorificînd consecinţele sale, sunt indispensabile unul altuia, interdependente, dar cu implicaţii diferite. Dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte şi ucis conform Legii, nu ar mai fi avut loc răscumpărarea păcatelor, respectiv reconcilierea cu Dumnezeu.

Totodată, dacă nu ar exista Dumnezeu, nu am fi avut nevoie de răscumpărare, pentru că nu ar fi existat păcate, acestea nefiind altceva decît o ofensă adusă de om Divinităţii. În afara unei atari ecuaţii, Patimile nu ar rămîne decît ca o pagină de literatură emoţionantă, ca atîtea altele, iar procesul lui Iisus o altă eroare judiciară, printre multe asemenea.

Situată astfel deasupra firii şi desfăşurată aşa precum a fost dat să fie, Judecarea lui Iisus a contribuit, în acelaşi timp, la crearea bazelor creştine ale procesului judiciar modern, formulînd idei, devenite ulterior reguli juridice sacrosante, precum libertatea cuvîntului, respectul drepturilor apărării, motivarea de către judecător, oricare ar fi el, şi indiferent de condiţii a măsurilor luate, principiile oralităţii, contradictorialităţii ori publicităţii oricărui proces şi, nu în ultimul rînd, supunerea necondiţionată, în sens socratic, faţă de lege şi hotărîrile Justiţiei, oricare ar fi ele, strîmbe sau drepte.

Mereu în actualitate

Şi dintr-o altă perspectivă, preponderent istorico-morală, Procesul lui Iisus îşi păstrează mereu actualitatea, efectele sale fiind prezente şi astăzi, sub diferite forme şi cu o anumită intensitate. Aşa cum remarca un autor, această "cea mai gravă denaturare a dreptăţii" care a avut loc vreodată (deoarece Iisus a fost cel mai bun dintre oameni, "Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost"; Luca, 23;47), iar legea s-a aplicat conjunctural, a pervertit ulterior, prin impactul şi semnificaţiile sale, Justiţia umană în mai multe feluri:

- a reprezentat cel dintîi precedent al încălcării oricărei legi de către judecător, atît de cunoscut, încît a deschis calea justificării oricăror abuzuri, torturi, vărsări de sînge şi opresiuni comise de-a lungul veacurilor şi chiar mileniilor, sub masca Justiţiei şi în numele legii;

- judecarea şi răstignirea lui Iisus au devenit un caz cu valoare de simbol de crimă legală ancestrală şi perpetuă; spre deosebire de crima juridică obişnuită, de eroarea judiciară, adesea datorate unei greşeli omeneşti şi chiar scuzabile a judecătorilor, cauza uciderii lui Iisus nu a fost o eroare, ci o forţare intenţionată a magistratului de către mulţimi rebele, manipulate interesat, de a denatura, cu bună ştiinţă, dreptatea, împotriva voinţei celui chemat să o împartă, o coerciţie la care s-a recurs pentru a îndeplini un plan anterior stabilit;

- persecuţiile împotriva evreilor, de la cele judiciare la cele politico-rasiale au fost considerate, adeseori, ca o pedeapsă pentru vina lor în răstignirea lui Iisus; teoria purităţii sîngelui (limpienza de sangre) apărută în Spania Inchiziţiei (sfîrşitul veacului al XV-lea) s-a bazat pe ideea că orice evreu, chiar convertit, are sînge impur în venele sale, pentru că a contribuit la crucificarea lui Iisus, iar rasismul religios astfel descoperit se va regăsi, mai tîrziu, în fenomene socio-politice precum Protocolul Înţelepţilor Sionului şi antisemitismul rasial nazist;

- procesul a fost considerat, de către unii, din punct de vedere formal, ca unul pe deplin legal, în cadrul căruia s-au respectat toate competenţele şi procedurile, nimeni neavînd nici un fel de vină, rămînîndu-i astfel numai semnificaţiile profetice, biblice.

În orice caz, indiferent de convingeri şi credinţe, Procesul lui Iisus nu poate fi privit la fel ca oricare alt eveniment judiciar de acest gen, indiferent de problemele pe care le-ar ridica şi spectacolul pe care l-ar oferi; cine vrea, poate desigur să o facă, asumîndu-şi însă riscurile aferente.

Imposibila revizuire

După proclamarea statului Israel, în mai 1948, s-a lansat ideea rejudecării, în sensul revizuirii Procesului lui Iisus, pe motivul că osîndirea şi crucificarea "Fiului lui Dumnezeu" avuseseră loc în Iudeea ocupată de romani, de o Justiţie care nu era suverană, iar atunci, la peste 1918 ani, sosise timpul să se facă în deplină libertate şi din perspectiva experienţelor istorice. Scopul urmărit era evident acela de a încerca astfel să se pună capăt disputelor milenare pe tema vinovăţiilor şi blestemului biblic ori, cel puţin, să se realizeze un compromis rezonabil pentru cele două părţi (comunităţi) etern implicate: creştinii şi evreii. Iniţiatorii unui asemenea demers au fost un grup de preoţi creştini din Olanda, Germania şi Anglia, precum şi inginerul olandez R. Groskamp şi se pare că s-a bucurat chiar de sprijinul şefului Guvernului şi comandantul Armatei Israelului de atunci, David Ben Gurion.

Totuşi, toate cererile de acest gen au fost respinse de Tribunalul Suprem din Ierusalim prin invocarea şi admiterea excepţiei lipsei de competenţă a instanţei, pe motivul întemeiat că blasfemia, pretinsa mesianitate şi pîngărirea Templului nu puteau fi judecate de o instanţă civilă ci, eventual, de una religioasă, cu limitele respective.

Încercînd să depăşească acest inconvenient procedural insurmontabil şi insistînd asupra subiectului, Schalom Ben Chorin scria în 1967: "Cred că azi ar fi necesar ca un sanhedrin nou din Ierusalim să revizuiască procesul lui Iisus. Problema nu este dacă marele preot Caiafa şi Sanhedrinul au judecat sau nu într-adevăr în modul descris în Evanghelii, ci dacă a trebuit să procedeze în felul acesta. Prin clarificarea acestei probleme şi printr-un răspuns autoritar s-ar putea contribui mai mult la purificarea atmosferei, care azi este înspăimîntător de încărcată de divergenţe, de păreri şi de resentimente". (Bruder Jesus, der Nazarener in judischer sicht, München, 1967).

În 1967, avocatul francez Jacques Isorni publica lucrarea Le vrai procés de Jésusîn care considera că adevăratul vinovat pentru moartea lui Iisus ar fi procuratorul Pilat şi, deci, poporul evreu nu poate fi acuzat ca popor decid. Abatele de Troyes, Georges de Nantes, reacţionează şi îl etichetează pe autor drept "creştin renegat"şi "apărător pe nedrept al evreilor".

În cadrul procesului care a urmat şi s-a soldat cu declararea ca vinovat a abatelui şi condamnarea lui simbolică la plata a 1 franc francez cu titlu de daune morale, pentru prima dată prin sentinţa dată, un Tribunal modern rejudeca, într-un fel "prin ricoşeu", procesul de acum 2000 de ani, susţinînd că atunci autorităţile evreieşti din Ierusalim au exercitat presiuni pentru ca Iisus să fie condamnat de Pilat, ceea ce nu înseamnă însă că toţi evreii sunt responsabili de moartea acestuia.

Rejudecarea (revizuirea) Procesului lui Iisus este un proiect imposibil. Nimeni nu mai poate să rescrie istoria şi să întoarcă vremurile din cursul lor derulat implacabil. Nimic nu ne împiedică însă a medita în permanenţă asupra semnificaţiilor a ceea ce s-a întîmplat în urmă cu 2000 de ani, în căutarea eternităţii destinului uman. Printre acestea se numără, indiscutabil, şi perspectiva juridică a Procesului lui Iisus. Dar dacă rejudecarea sa este imposibilă, reevaluarea şi reconstituirea juridico-istorice ale procesului lui Iisus sunt nu numai posibile, dar şi perpetuu necesare.

O dispută istorică

Din punct de vedere istoric, principalele semnificaţii şi consecinţe ale Procesului lui Iisus au rezultat din concluzia că "Fiul lui Dumnezeu" a fost condamnat la moarte şi crucificat pe nedrept, iar, ca responsabili de acestea, evreii au devenit un popor deicid. Autoculpabilizarea iudeilor în faţa lui Pilat, consemnată în Evanghelia după Matei: "Şi tot poporul a răspuns şi a zis: Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri"(Matei 27, 25) asumată ca o povară, a fost extinsă asupra tuturor generaţiilor acestui popor, de pretutindeni, considerate vinovate, împreună cu strămoşii lor de la anul 30 al e.n., de uciderea fondatorului religiei creştine.

Pe fond, evreii nu puteau să accepte divinitatea lui Iisus ca om creat de Dumnezeu fără să abandoneze dogma centrală a credinţei lor, iar creştinii nu puteau să accepte că Iisus era mai prejos de Dumnezeu, fără să repudieze esenţa şi scopul credinţei lor; dacă Hristos nu era Dumnezeu, creştinismul nu exista, după cum dacă Hristos era Dumnezeu, atunci iudaismul era fals. Din această incompatibilitate exclusivistă au apărut divergenţele, disputele şi acuzele dintre cele două comunităţi, creştină şi evree.

Pretextul mai mult sau mai puţin construit-procesul lui Iisus în sens larg a generat polemici religioase interminabile, care scoase din contextul lor istoric au devenit fundament pentru o condamnare generală din partea creştinilor a poporului evreu. S-a afirmat de multe ori că această acuzaţie ar fi generat şi susţinut antisemitismul în lume, care ar fi atins forme paroxistice în Evul Mediu al Inchiziţiei sau în secolul al XX-lea, prin Soah-ul nazismului.

S-a replicat însă că antisemitismul a apărut cu mult înainte de Hristos şi a fost cauzat, printre altele, de intransigenţa religioasă a fiilor lui Israel în scopul protejării şi conservării monoteismului propriu şi a speranţei lor mesianice, considerîndu-se poporul ales, exclusivismul lor, manifestat prin interzicerea căsătoriilor mixte cu nemozaicii, refuzul de a participa la viaţa socială a celorlalte popoare cu care veneau în contact sau convieţuiau (de la frecventarea băilor publice, a spectacolelor, a circului şi pînă la a sta la masă cu străinii), dispreţul afişat pentru divinităţile altor popoare.

Toate acestea au generat, mai ales la greci şi romani, o reacţie de adversitate, aferentă evaluării lor ca duşmani şi pericol pentru oameni şi zei. Desigur, acest "antisemitism timpuriu" nu a avut, din perspectivă istorică, nici o legătură directă şi expresă cu procesul lui Iisus, dar a putut fi continuat şi amplificat sub acest pretext. O atare percepţie şi rol apar pentru prima dată cu ocazia unui alt proces, cel al apostolilor.

După condamnarea lui Iisus, discipolii săi au început să-i răspîndească învăţăturile cu tot mai mult succes, astfel că repede au născut îngrijorări printre căpeteniile iudaice care, drept consecinţă, au interzis activitatea de prozelitism. Încălcînd interdicţia absolută, apostolii au fost aduşi spre judecată Sanhedrinului, în faţa căruia arhiereul a întrebat, zicînd: "Oare nu cu poruncă v-am poruncit noi vouă să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi să aduceţi asupra noastră sîngele acestui om!" (Faptele Apostolilor, 5, 27-28). La care Petru şi apostolii, răspunzînd, au spus: "Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decît pe oameni. Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Iisus pe Care voi L-aţi omorît spînzurîndu-l pe lemn" (Faptele Apostolilor, 5, 30-31).

Şi puţin mai departe: "Iar ei, auzind, mai tare se mîniau şi se sfătuiau să-i omoare" (idem, 5;33). Intervenţia (Sfatul) înţeleptului rabin Gamaliel a dus, pentru moment, la salvarea lor, dar persecuţiile au continuat. Prigoana autorităţii evreieşti împotriva creştinilor cunoaşte astfel episoade dramatice, precum cel al arhidiaconului Ştefan, ucis cu pietre ori judecarea şi condamnarea la moarte, speculînd absenţa, pentru un scurt timp, a unui procurator pentru Iudeea, a lui Iacob cel Drept, conducătorul comunităţii creştine din Ierusalim.

Un moment important al conflictului îl constituie răscoala evreilor din 66 e.n.; creştinii refuză să se implice, iar în anul 70 e.n. romanii înăbuşesc revolta, Templul din Ierusalim este distrus şi autorităţile evreieşti desfiinţate. Parcă se împlinea profeţia lui Iisus faţă de soarta acestor "ziduri măreţe": "Piatră pe piatră nu va rămîne din ele, care să nu se risipească" (Marcu 13;2). O pedeapsă divină pentru faptele de a fi determinat judecarea şi răstignirea Mîntuitorului şi, desigur, Dumnezeu nu poate pedepsi pe cel drept! O dovadă certă a vinovăţiei iudeilor.

Acum adversităţile între cele două comunităţi se transformă în ură generală, de neîmpăcat, mergîndu-se pînă într-acolo încît pînă şi în rugăciunea "Shemone Esre", pe care fiecare evreu o spunea de trei ori pe zi, se introduce un blestem contra ereticilor creştini! Mai precis, în timpul domniei lui Raban Gamaliel II (cca. 80-cca. 115 e.n.), a Douăsprezecea binecuvîntare, sau Birkat ha-Minim (Binecuvîntarea cu privire la eretici) a fost reformulată pentru a fi aplicată şi creştinilor, acesta fiind momentul în care adepţii evrei ai lui Hristos au fost alungaţi definitiv din sinagogă.

La rîndul lor, creştinii cultivă cu ardoare învinuirea de deicid, astfel că, în scrierile lor din secolele II-IV e.n., se generalizează culpabilizarea pentru uciderea "Fiului lui Dumnezeu", care se referă la toţi evreii şi nu numai la "mulţimea şi mai-marilor" care au cerut în faţa lui Pilat crucificarea lui Iisus. Epitete precum "ţara" sau "casa lui Iuda", "fii ai diavolului", "cei ce se opun învăţăturii lui Iisus", "ucigaşii Mîntuitorului" devin utilizate frecvent. Pe de o parte, se accentuează rolul iudeilor în proces, iar pe de alta se diminuează contribuţia procuratorului roman în condamnarea la moarte a Mîntuitorului. Creştinii din Orient au reproşat mai ales evreilor de a fi singurii vinovaţi de uciderea lui Iisus, iar cei din Occident au preferat să insiste mai mult pe nevinovăţia lui Pilat.

Un exemplu îl reprezintă, în acest sens, aşa-numita Evanghelie după Petru (apocrifă de pe la începutul veacului II e.n.), în care se susţine că Iisus a fost condamnat la moarte de o instanţă formată numai din evrei, prezidată de tetrarhul Galileei şi Perei, Irod Antipa şi tot iudeii au pus-o în executare "îmbrîncindu-l în fugă şi tîrîndu-l" pînă la locul crucificării, zicînd: "Să-l schingiuim pe Fiul lui Dumnezeu, căci toată puterea lui este în mîinile noastre!" După aceea l-au îmbrăcat în purpură şi l-au aşezat pe scaunul judecătorului, zicîndu-i: "Să judeci cu dreptate rege al Israelului!" (Petru III, 6, 7). Triunghiul personajelor pozitive cuprinde pe Iisus, Iosif şi Pilat, acesta din urmă fiind procuratorul inocent şi blînd, ocupantul/păgînul de treabă. Dimpotrivă, întreaga vină a condamnării şi uciderii lui Iisus aparţine lui Irod şi evreilor.

Tot aşa, în ciclul de scrieri creştine din primele secole cunoscute, în mod semnificativ sub numele de Actele (Faptele) lui Pilat, (Acta sau Gesta Pilati reia), procuratorul Iudeei este prezentat într-o lumină favorabilă, drept un judecător riguros şi integru, indus în eroare de evreii care doreau şi au impus condamnarea la moarte a lui Iisus. Evanghelia lui Nicodim, de exemplu, îl prezintă pe Pilat ca pe un ins blajin, naiv uneori, manipulat şi chiar un fel de avocat al lui Iisus; el este contrapus, ca poziţie intrigilor iudaice. Un păgîn, un venetic, crescut în afara Legii, pare a intui mai bine decît cei care se pretindeau şi erau oficial experţi în interpretarea ei, de partea cui era dreptatea lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Tertulian îl consideră pe Pilat "aproape creştin", iar în secolul al VI-lea Biserica coptă din Abisinia (etiopiană) îl canonizează pe Pilat, alături de soţia sa Claudia Procla (Procula), pe care îi sărbătoreşte în fiecare an, la 25 iunie.

În acelaşi context, se afirmă o tradiţie care îl consideră sfînt pe Longin sutaşul, cel de la crucea Domnului, respectiv ostaşul roman care a participat la crucificarea lui Iisus şi l-ar fi împuns cu suliţa spre a constata moartea. Principalul merit al său ar fi fost acela că a propovăduit învierea lui Hristos, ca martor direct, şi nu s-a lăsat cumpărat cu bani mulţi de către arhiereii şi bătrînii evreilor să tăinuiască acest adevăr. Totuşi, cum pentru dovedirea acelor fapte de sfinţenie nu s-a găsit nici un document, în calendarul creştin revizuit, Sfîntul Longin nu mai este amintit.

Replica evree nu a întîrziat să apară şi o găsim, de pildă, în vechea scriere Baraitha, unde Iisus este acuzat de vrăjitorie, de instigare şi de ademenire, toate pedepsite cu moartea, şi chiar de apropiere de autorităţile romane. Mai precis, referirea era următoarea: "În ajunul Paştelui, au vrut să-l omoare pe Iisus şi un crainic a anunţat acest lucru cu 40 de zile înaintea sărbătorii, că trebuie lapidat cu pietre pentru că a făcut farmece şi i-a ademenit pe evrei, a instigat şi a indus în eroare pe Israel şi, dacă cineva ştie despre Iisus ceva care să fie în favoarea lui, să vină şi să spună. Şi nimeni nu l-a apărat, şi l-au spînzurat în ajunul Paştelui. Şi a întrebat Ulla: ar fi putut cineva să vină să-l apere şi să spună ceva de bine despre Iisus? N-a fost oare Iisus un ademenitor dintre acei pe care-i condamnă legea divină? Dar ei au răspuns: "Cu Iisus lucrurile erau deosebite, pentru că el era protejat de stăpînirea romană"".

Totuşi, este de remarcat că asemenea texte, deşi se bucurau de o anumită credibilitate în primele secole ale mileniului I al e.n., din cauza exagerărilor şi denaturărilor pe care le cuprindeau, nu au fost incluse în textele oficiale (cea mai controversată scriere evreiască Baraitha, citată mai sus, nu a fost preluată în Talmud), fiind chiar dezavuate, cum s-a întîmplat cu Evanghelia lui Petru, în secolul V e.n., din partea Papei Gelasius I (492-496).

Disputele şi controversele cunosc un nou moment de escaladare, odată cu ridicarea creştinismului la statutul de religie de stat, în urma Edictului de la Milan, din 313 e.n., al împăratului Constantin cel Mare, acordîndu-se libertate deplină creştinilor şi punîndu-se capăt persecuţiilor împotriva lor, astfel că, din anul 340, creştinismul a dobîndit caracteristicile unei biserici de stat. Mai mult decît atît, mama împăratului, Elena, iniţiază, în Palestina, operaţiunile de identificare a urmelor materiale ale existenţei lui Iisus, prin descoperirea lemnului Sfintei Cruci, a mormîntului Mîntuitorului, identificarea locului naşterii lui Iisus la Bethleem şi locului crucificării şi ridicării la Cer de pe muntele măslinilor, sunt îndepărtate construcţiile păgîne ridicate în cinstea idolilor şi înălţate biserici rămase celebre, care au devenit locuri de pelerinaj, iar semnificaţiile lor, ale "locurilor sfinte", au stat la baza unor evenimente importante precum cruciadele de mai tîrziu. Tot din această perioadă datează primele edicte împotriva cultelor păgîne. Treptat, creştinismul devine o religie de masă, iar la sfîrşitul veacului al IV-lea, o normă a întregului imperiu roman.

Dimpotrivă, începînd cu anul 70 e.n. şi mai ales după 135 e.n., iudaismul a încetat să mai fie o religie naţională, iar treptat evreii s-au risipit în diaspora. La finele secolului IV şi în veacul al V-lea, evreilor care trăiau în societăţile creştine li s-au retras majoritatea drepturilor comunitare şi toate privilegiile. Prozelitismul şi căsătoriile mixte cu creştinii erau pedepsite cu moartea.

Desigur, atitudinile nu erau la unison. Aşa de pildă, marele teolog latin Sfîntul Augustin (354-430) susţinea că evreii, prin simpla lor existenţă, făceau parte din planul lui Dumnezeu, atîta vreme cît erau martori ai adevărului creştinismului, eşecul în umilirea lor simbolizînd triumful bisericii asupra sinagogii; prin urmare era nimerit a se îngădui supravieţuirea unor comunităţi evreieşti mici în condiţii de degradare şi neputinţă. Se pare că teologii greci nu erau la fel de îngăduitori; la începutul secolului V, Ioan Chrisostomul (Gură de Aur) (354-407) a ţinut opt "Predici împotriva evreilor", în Antiohia, care sunt considerate un model de triade antievreieşti.

Astfel, peste multe calomnii păgîne şi zvonuri aberante, s-a grefat un anti-iudaism specific creştin, care îi prezenta pe evrei drept ucigaşi ai lui Hristos, inaugurîndu-se un îndelungat ciclu de persecuţii şi discriminări, culminînd cu binecunoscutele expulzări în masă ale evreilor, în numele fanatismului religios, din unele ţări vest-europene precum: Franţa (1182), Anglia (1290), Spania (1492). Treptat însă, tezele şi practicile absurde ale vinei colective, ereditare şi perpetue se atenuează, mai ales sub impactul apariţiei doctrinei drepturilor omului, prigoana contra evreilor se opreşte (mai întîi în Olanda, apoi în Anglia, Franţa ş.a.) şi se adoptă legi împotriva discriminărilor. 

Experienţa tragică a legislaţiei şi practicilor antirasiale şi antisemite, cu milioane de victime şi experienţe precum lagărele fasciste de exterminare din deceniile 3-4 ale secolului trecut au zdruncinat profund conştiinţele şi au generat o reacţie puternică de respingere şi de reevaluare, inclusiv a concepţiilor şi ideilor religioase aferente. Bisericile creştine au condamnat antisemitismul, în lucrările scriitorilor creştini învinuirea evreilor de deicid este arătată ca o reminiscenţă, dar şi ca un exces regretabil, iar ceea ce este al istoriei şi al religiei este dat definitiv domeniilor respective.
Dacă afirmaţiile şi practicile antirasiale, antisemite şi orice fel de discriminări pot face astăzi chiar obiectul aplicării unor sancţiuni de ordin penal, disputele teoretic-istorice, juridice ori teologice continuă, adăugînd noi aspecte şi dimensiuni problematicii Procesului lui Iisus. Dintre diversele viziuni astfel continuu promovate, trei ni se par mai interesante: cea a Bisericii creştine (catolice), perspectiva evreiască şi, respectiv, a teologilor contemporani.

Perspectiva catolică (mesianică)

Deşi procesul propriu-zis ocupă un rol relativ secundar în exegeza înalţilor prelaţi asupra lui Iisus, el prezintă o semnificaţie aparte şi este înscris în explicaţia generală a dogmei creştine. Am optat şi preluat în demersul nostru abordarea formulată în acest sens în lucrarea actualului Papă Emerit Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) Iisus din Nazareth1, ca fiind nu numai cea mai recentă dar şi pentru că provine de la un reputat teolog.

Potrivit viziunii generale a acestuia, există şi o ipostază istorică, biografică a lui Iisus, inaugurată de relatarea botezului în Evanghelia după Luca, prin care se marchează şi debutul activităţii publice a lui Hristos. "Iar în al cincisprezecelea an de domnie a împăratului Tiberius, pe cînd Pontiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, şi Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahomitidiei şi Lisanias, tetrarh al Abilenei, în vremea arhiereilor Anna şi Caiafa..." (3, 1-2).

Această referinţă la împăratul roman îl situează pe Iisus în cadrul temporal al istoriei universale; activitatea lui nu trebuia să aparţină unui timp mitic oarecare, ce putea semnifica deopotrivă întotdeauna şi niciodată. Desigur, nu este vorba de o simplă datare istorică; Împăratul şi Iisus personifică două ordini de realitate diferite, care nu se exclud în mod obligatoriu şi care, puse faţă în faţă, ascund un potenţial conflict privind probleme fundamentale ale umanităţii şi existenţei omului.

Cele două ordini (lumi) nu se exclud reciproc ci, dimpotrivă, coexistă: "Daţi-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu", spune Iisus (Marcu, 12, 17).

Dar atunci cînd împăratul se defineşte pe sine însuşi ca divin, ceea ce presupune actul lui Augustus de a se prezenta pe sine precum cel care aduce pacea lumii şi salvarea umanităţii, iar creştinul trebuie să "se supună lui Dumnezeu mai degrabă decît oamenilor" (Ac. 5, 29), atunci creştinii devin martiri, mărturisitori ai lui Hristos, el însuşi mort pe cruce în timpul lui Pontiu Pilat, ca "martor fidel". Cu citarea numelui procuratorului roman, umbra crucii se profilează de la începutul activităţii publice a lui Iisus şi se anunţă, de asemenea, în numele lui Irod, Ana şi Caiafa.

Prioritatea mesianismului divin

Din perspectivă mesianică, potrivit lui J. Ratzinger, ceea ce a scandalizat şi a justificat soluţia în procesul lui Iisus din faţa Sanhedrinului, nu a fost ordinea mesianismului politic, care exista la Baraba şi mai tîrziu la Bar Kochba, amîndoi găsind partizani care i-au urmat, iar mişcările lor fiind reprimate de către puterea romană, ci, fără îndoială, cea care ţinea de divin: faptul că el părea a se plasa pe un picior de egalitate cu Dumnezeu.

Ceea ce credinţa strict monoteistă a evreilor nu putea admite, iar fără a rupe unitatea credinţei într-un Dumnezeu unic, acesta impregna mesajul său întreg şi constituia noutatea, particularitatea şi unicitatea noii învăţături. Numai pragmatismul saducheilor, care au exploatat împrejurările juridico-politice ale timpului şi locului, a făcut astfel din procesul roman unul împotriva mesianismului politic.

Aşa se face că dacă însuşi Pilat simţea că, în realitate, era în joc un cu totul alt lucru şi că, dacă era vorba de un adevărat rege purtător de promisiuni în plan politic, lui îi fusese adus numai spre a fi condamnat şi executat, nu spre a fi judecat cu adevărat.

Iisus versus Barabas, mesianism divin contra mesianism politic

În derularea Procesului, alegerea între Iisus şi Barabas ar putea fi considerată drept punctul culminant (Ratzinger, p. 60).

Într-adevăr, unul dintre ei urma să fie eliberat şi, prin aceasta, cursul evenimentelor era înrîurit în mod hotărîtor. Dar cine era Barabas? Aprecierile evangheliilor sunt aparent diferite, însă dispunem de date suficiente spre a surprinde adevărata sa faţă. Astfel, potrivit lui Ioan, "Acest Barabas era un tîlhar (bandit)" (18, 40). În împrejurările politice ale Palestinei timpului, cuvîntul grec folosit pentru bandit avea o conotaţie particulară, diferită de accepţiunea comună a tîlharului, însemnînd mai degrabă "luptător al rezistenţei". Evanghelia după Marcu (15, 7) ne arată un Barabas "închis împreună cu nişte răsculaţi, care în răscoală săvîrşiseră omor" şi, în acest context, era "aruncat în temniţă pentru răzmeriţa făcută în cetate şi pentru omor" (23, 19-25). Cînd Matei scrie că Baraba era un "întemniţat vestit" (27, 16), aceasta înseamnă că faptele lui erau binecunoscute de toţi şi, în acelaşi timp, el fusese unul dintre capii răscoalei, dacă nu adevăratul său conducător.

Altfel spus, Barabas era o figură mesianică. Pornind de la aceste date, J. Ratzinger îşi construieşte propria teză, considerînd că alegerea între Iisus şi Barabas nu era una întîmplătoare, ci semnifica o opţiune între figuri mesianice, între două forme de mesianism opuse.

Acest fapt ar deveni şi mai evident dacă avem în vedere că "Bar-Abbas"înseamnă fiul tatălui, o desemnare tipic mesianică, numele religios al unui lider eminent al mişcării mesianice ultimul mare război mesianic al evreilor avînd loc în 132 şi fiind condus de Bar-Korehba, fiul stelei. Numele este format în acelaşi mod, iar aceeaşi invenţie este afişată.

De asemenea, ar pleda în acelaşi sens şi faptul că la origine găsim un alt amănunt interesant: în mai multe manuscrise ale Evangheliilor, pînă în secolul al III-lea, persoana respectivă era numită "Iisus Baraba", Iisus fiul tatălui, fiind prezentat astfel ca un alter ego al lui Iisus, care revendică aceeaşi pretenţie, dar de o manieră foarte diferită.
Din această perspectivă, alegerea, ca soluţie ultimă a procesului, înseamnă, în realitate, una între un Mesia care este în fruntea unei lupte, care promite libertatea şi propriul său regat, şi acest misterios Iisus, care propovăduieşte împărăţia cerurilor şi proclamă a se da pe sine însuşi pentru a găsi calea către viaţă. Iar concluzia lui Benedict al XVI-lea e pe deplin explicativă: "Să ne mai mirăm atunci că nebunii l-au preferat pe Barabas?

Aşa cum era de aşteptat, respectînd întru totul litera şi spiritul Evangheliilor, J. Ratzinger îmbrăţişează explicaţia devenită clasică a creştinismului referitor la judecata lui Cristos, acceptînd rolul determinant al evreilor în provocarea condamnării la moarte şi a crucificării acestuia şi cel de cvasicomplezenţă al autorităţilor romane, în frunte cu procuratorul Pilat din Pont, în executarea sa. Prin mesianismul său divin, Iisus se plasa pe picior de egalitate cu Dumnezeu şi ameninţa cu ruperea unităţii credinţei. Legea mozaică prevedea pedeapsa cu moartea pentru orice tentativă de schimbare a cultului stabilit; prin noile învăţături, acesta era atacat şi ameninţat cu distrugerea.

Orice reformator, chiar dacă îşi susţinea doctrina prin miracole, trebuia răstignit şi lapidat. Cum ar spune E. Renan, omul care s-a oferit de bunăvoie să abroge legea veche cu o alta nouă, a trebuit, înainte de toate, să i se supună. Un alt accent pe care îl găsim în lucrarea actualului Papă: rolul "pragmaticilor saduchei" în exploatarea situaţiei create de a-l elimina pe Iisus care, prin faptele şi învăţăturile sale, devenise o preocupare pentru toţi şi o ameninţare pentru Lege.

Se cuvine amintit aici că, în cadrul marilor şi îndelungatelor, interminabilelor dezbateri pe această temă, s-a formulat şi teza că în orchestrarea eliminării lui Iisus şi a iniţierii şi desfăşurării Procesului, saducheii, mai pragmatici decît fariseii, mai cruzi, legaţi de politica timpului şi de interesele momentului, au avut rolul determinant. Acolo unde este relatată judecata lui Hristos, fariseii nu sunt amintiţi şi s-a vorbit chiar de o lege a evreilor saduchei, ale cărei prevederi nu s-au păstrat şi care, în acest spirit mai lax, pragmatic, ar fi permis o mai mare supleţe în derularea procesului religios, explicînd astfel aşa-zisele abateri ale Evangheliilor de la reglementările legale stricte ale procedurilor tradiţionale iudaice.

Poziţia Bisericii Catolice

Explicaţiile Papei continuă poziţia formulată explicit şi afirmată constant de Biserica Catolică, începînd de la mijlocul veacului trecut, asupra interpretărilor abuzive care legau "vinovăţiile" din procesul lui Iisus de rezonanţele antisemite de-a lungul secolelor şi, în special, de mari tragedii istorice precum cea a Soah-ului.

Mai întîi, în capitolul despre ebraism al Declaraţiei despre libertatea religioasă şi despre relaţiile Bisericii cu cultele necreştine (1963), s-a relevat faptul că nu se poate imputa poporului evreu ca atare nici responsabilitatea şi nici vina colectivă pentru moartea lui Cristos; totodată s-a încercat eliminarea oricărui semn de antisemitism, prezent şi printre creştini. Ura dezlănţuită în timpurile recente împotriva poporului evreu a fost considerată absolut necreştină şi că nu trebuie confundată cu manifestările populare antisemite "creştine" de odinioară.

Problema Procesului lui Iisus şi a responsabilităţilor în condamnarea la moarte şi răstignirea acestuia a fost preluată, din punct de vedere teologic, şi în contextul abordării raportului dintre Vechiul şi Noul Testament de documentul "Poporul evreu şi Sfintele sale Scripturi în Biblia Creştină", elaborat de Comisia Biblică Pontifică şi publicat în 2001.

Răspunsul la întrebarea ”prezenţa iudeilor şi a poporului evreu în Noul Testament a contribuit la crearea unei anumite ostilităţi faţă de acest popor, ostilitate care să fi favorizat ideologia celor care vroiau să-l suprime”, a cunoscut în acest context precizări importante.

Unul îl formulează în prefaţa volumului Joseph Cardinal Ratzinger: "Documentul arată că reproşurile adresate în Noul Testament evreilor nu sunt nici frecvente, nici mai aspre decît acuzele împotriva lui Israel aflate în Lege şi la Profeţi, aşadar în interiorul Vechiului Testament. Ele aparţin limbajului profetic al Vechiului Testament şi trebuie, ca atare, interpretate ca fiind cuvintele unor profeţi. Ele pun în gardă în legătură cu devierile din prezent, dar prin natura lor sunt întotdeauna temporare şi presupun în acelaşi timp noi posibilităţi de mîntuire".

Analiza relatărilor aferente în cele patru evanghelii aduce, la rîndul său, concluzii importante

Evanghelia lui Matei, mai mult decît celelalte lucrări sinoptice, este considerată o evanghelie a împlinirii - Iisus nu a venit să nimicească, ci să ducă la plinătate - şi insistă deci asupra continuităţii dintre cele două Testamente; situaţia de tensiune dintre cele două comunităţi - creştină şi evree - a aparţinut acelui moment istoric, iar schimbarea radicală a acesteia, de-a lungul timpului, impune ca polemica să nu mai existe şi să prevaleze aspectul de continuitate şi complementaritate, iar creştinii trebuie să evite cu desăvîrşire să extindă această responsabilitate la generaţiile următoare ale poporului evreu şi să nu uite că după o pedeapsă divină Dumnezeu nu încetează niciodată să deschidă noi perspective pozitive.

A susţine că, potrivit Evangheliei lui Marcu, responsabilitatea morţii lui Iisus trebuie atribuită poporului evreu, este rodul unei interpretări eronate; acest tip de interpretare, care a avut consecinţe dezastruoase de-a lungul istoriei, nu corespunde autenticei perspective a evangheliei, care opune, de mai multe ori, atitudinea poporului sau a mulţimii atitudinii autorităţilor ostile lui Iisus. Se ignoră, totodată, faptul că şi ucenicii acestuia făceau parte din poporul lui Israel. Ar fi vorba, prin urmare, de un transfer abuziv de responsabilitate, lucru de care istoria umană este, din păcate, plină de exemple.

Potrivit teologilor catolici, Pătimirea lui Iisus face parte dintr-un plan tainic al lui Dumnezeu, plan de mîntuire, deoarece acesta a venit "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (10, 45) şi a făcut din sîngele său vărsat un "sînge al Legămîntului" (14, 24).

Relatarea Patimilor de către Evanghelia lui Luca nu este foarte severă cu autorităţile evreieşti, tonurile polemice întîlnite în celelalte scrieri sinoptice fiind mai estompate; mesajul acesteia ar fi, mai degrabă, acela de a-i chema pe creştini să-i binecuvînteze pe cei care-i blestemă, să facă bine celor care îi urăsc şi să se roage pentru cei care-i maltratează (6, 27-28).

Cea de-a patra Evanghelie, cea a lui Ioan, conţine afirmaţia cea mai pozitivă în absolut şi Iisus însuşi este acela care o rosteşte în dialogul său cu Samariteanca: "Mîntuirea vine de la iudei" (4, 22); activitatea lui Iisus trezise o opoziţie crescîndă din partea autorităţilor evreieşti care, în final, au hotărît să-l dea pe acesta pe mîna autorităţilor romane ca să fie omorît. Fundamentală rămîne însă revelarea "darului lui Dumnezeu" (4, 10; 3, 16) oferit tuturor în Iisus Hristos, în special celor care "l-au străpuns" (19, 37).

Concluzia documentului asupra problemei rămîne tranşantă şi specifică interpretării actuale venită din partea Bisericii Catolice

"Evangheliile arată că realizarea planului lui Dumnezeu implica în mod necesar o confruntare cu răul, care trebuia să fie stîrpit din inima omului. Acest fapt l-a făcut pe Iisus să intre în conflict cu clasa conducătoare a poporului său, aşa cum se întîmplase deja cu profeţii din vechime. Încă din Vechiul Testament poporul evreu se prezenta sub două aspecte antitetice: pe de o parte, ca un popor chemat să fie perfect unit cu Dumnezeu; pe de alta, ca un popor păcătos. Aceste două aspecte nu puteau să nu se manifeste în timpul activităţii lui Iisus. În momentul pătimirii, aspectul negativ părea că prevalează chiar şi în atitudinea celor Doisprezece. Dar învierea arată că în realitate iubirea divină biruise şi dobîndise pentru toţi iertarea păcatelor şi o viaţă nouă".

Stabilind că sunt răspunzători (într-o anumită măsură) de condamnarea şi moartea lui Iisus numai evreii contemporani evenimentului, cei care au participat direct şi nemijlocit la desfăşurarea Procesului, Biserica creştină (catolică) a făcut, în mod evident, maximum de compromis posibil din partea sa. Rămîne astfel ca şi alţii, în frunte cu evreii de astăzi, să înţeleagă, aşa cum se cuvine, deopotrivă istoria şi dogma şi să reacţioneze ca atare, la această miză esenţială pentru viitorul lumii contemporane. Mai mult ca oricînd, mondializarea în curs oferă, prin reconciliere, posibilitatea victoriei depline, urbi et orbi, a spiritului divin atotbiruitor.

Articol preluat din Historia.ro