Magdalena, Doina, Gabriela şi Dora, muzele lui Nichita Stănescu

Leoaică tînără, iubirea i-a sărit de multe ori în faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale. „Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate, mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelungate din viaţa boemă a poetului. Despre amorurile lui Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sînt mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni. Destinul face ca, după ce încheierea iubirilor cu Nichita, trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris.

Magdalena

Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tînăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din Ploieşti.

Doina

Cuceritor, cu sînge de rus prin vene, din partea mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita.
În perioada studenţiei lui Nichita la Universitatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume. „Nu-l iubeam - eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(...) Atîta vreme cît el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea Nichita. Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962, pe cînd poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tînără, iubirea“.

Gabriela

„Leoaică tînără, iubirea“ a fost, spun romanticii, o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsătorit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amîne divorţul pînă tîrziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70.
Nichita:

„Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu pînă la capăt ci pînă în pînzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atît de repede?“

Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“.

Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum… am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita.

„Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rîndul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întîmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.

Dora

Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărîţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o cînd avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare. Chiar de la prima întîlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tînăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Cînd tînăra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus „să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. A doua întîlnire, petrecută după numai cîteva zile, a povestit-o chiar Dora, restrasă la Paris după moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro.

„A doua întîlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua cînd fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, cînd ne-am despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă ca e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap şi de întîlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Cînd colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stînjenita şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorba. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din cînd în cînd, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „mulţumesc“. A trecut aşa vreo oră.

La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Ştii ce mi s-a întîmplat?“, a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întîlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lîngă gară... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui:

„Cînd m-am gîndit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“. S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primească Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, avînd alt nume, nu putea să îl însoţească.

Dana MIHAI