Caragiale, egoist şi manipulator, a ştiut să se joace întotdeauna cu aparenţele, jonglînd şi în viaţa reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mîncînd pe ascuns mămăligă cu ceapă, la apariţiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiştii francezi.

Cincinat Pavelescu (cunoscut epigramist şi poet român; nota red.) l-a cunoscut bine pe Caragiale. O verişoară a mamei sale, născută Bucşan, avea o culă la moşia Parepa, iar soţia autorului „Nopţii furtunoase” era nepoata lui Pavelescu. În amintirile sale, Pavelescu povesteşte cum mătuşa era foarte nemulţumită de faptul că nepoata ei, născută Burelly, se căsătorise cu un scriitor care avea reputaţia să întîrzie prin berării şi „făcea piese de teatru pe care le şi juca”.

Bătrîna aristocrată, care venea rar pe la Bucureşti, îşi închipuia că dramaturgul era un om imposibil, fără maniere şi făcea des traseul din culisele teatrului spre berărie. Zvonul ajunsese şi la urechea „berarului“. Lui Caragiale îi fulgeră în creştet ideea c-ar fi bine, să-i facă o vizită mătuşii, împreună cu soţia Didina, ca să se prezinte. Auzise că moşia Parepa şi castelul nu sînt departe de gară, dar de la gară pînă în satul cu pricina erau cîţiva kilometri.

Era o dimineaţă frumoasă de iunie cînd Caragiale şi nevasta au coborît din tren şi au pornit la braţ spre moşia rudei, pe un drum neasfaltat, plin de mizerie şi praf. Pe la nouă şi jumătate ei ajung – povesteşte Cincinat Pavelescu în amintirile sale – la uşa mătuşii care dormea. Văzînd că nobila lui mătuşă doarme, Caragiale se urcă pe o scară de lemn şi nimereşte în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame, cărţi în limba greacă şi franceză.

Amator priceput de mobile de stil şi cărţi rare, se apucă de cotrobăit, iar pe la amiază se apleacă pe gura podului şi strigă unui argat din curte: „Ei, creştine, aduceţi-mi mămăligă, brînză, două cepe şi un clondir cu vin, că eu nu mai cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să nu mă aştepte.”

În sufragerie, la ora mesei, anunţul declanşează stupoare generală. Mătuşa-şi plîngea nepoata şi nu înţelegea cum a putut să se mărite cu un astfel de om necivilizat. A urmat un dejun rece, tăcut. „Noblesse oblige!” După masă, cucoanele s-au plimbat pe aleile din parcul castelului, apoi s-au dus să se odihnească. În pod, „maestrul“, continua „investigaţiile“ în simfonia greierilor, printre pînzele paianjenilor, prin praful de un deget, lîngă şoricăria tulburată în patriarhala împărăţie, în timp ce golea vinul din clondir.

Pe la 4 după masă, coboară victorios din arhivele podului, încărcat cu ediţii princeps, gravuri, pergamente, bibelouri preţioase şi alte istorice vechituri. Îşi dăduse imediat seama de impresia detestabilă pe care o pricinuise în timpul exilului voluntar. Aşa că a pregătit pentru seară o lovitură de teatru menită să-l reabiliteze complet.

Şiretlicul lui Caragiale

S-a dus în sat. Făcînd vizite în dreapta şi în stînga, s-a întors cu un buchet multicolor. Seara şi-a pus smochingul, ghetele de lac, pălăria, a trimis înainte de masă mătuşii o scrisoare în limba franceză plină cu spiritul şi slova lui Voltaire, cerîndu-şi scuze că ţinuta în care se găsea după o călătorie aşa de obositoare cu trăsura de la gară pînă la conac nu i-a îngăduit să se prezinte în faţa unei doamne obişnuită cu uzanţele curţii domneşti.

Scrisoarea cu ortografia franceză impecabilă, galanteria stilului şi florile au impresionat-o atît de adînc pe mătuşa care-şi plîngea nepoata căzută în gheara monstrului, că seara ardea de nerăbdare să-l felicite şi să-l admire.

„Ajuns în salon, ca un lord, Caragiale a făcut o reverenţă, i-a dat braţul bătrînei castelane ca s-o conducă în sufragerie, încît biata Bucşancă s-a intimidat. Îl privea şi se tot mira, auzindu-l vorbind cu atîta graţie despre moraliştii ei favoriţi: La Bruyere, La Fontaine, La Rochefoucauld, Voltaire. Se întreba dacă e tot omul acela care de dimineaţă ceruse vin, ceapă şi mămăligă din uşa podului. Mătuşii îi creştea inima de bucurie, îşi tot săruta nepoata certînd-o că nu i-a vorbit vreodată de calităţile extrordinare ale soţului ei, om educat, cult şi cu o figură aristocratică.”

La masă, autorul „Scrisorii pierdute” îi observase mătuşii o slăbiciune. Era umilită că soţul ei, frate cu generalul Semeşescu şi fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arată revoltat şi-i spune: „Mă gîndesc că prefectul, fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general”, în timp ce mătuşa ştergea o lacrimă melancolică de pe obraz. „Eu sînt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sînt convins că l-ar ratifica şi domnul Cuza, şi stăpînirea actuală.”

Zis şi făcut. Caragiale îi trimisese de la litograful curţii Regale cărţi de vizită: „D-na Smaranda Colonel M., născută Bucşan”. Cam 12 ani a prezentat cucoana această carte de vizită, convinsă fiind că soţul ei va primi gradul post mortem. Cînd a vrut să-l ridice pe mort la gradul de general, castelana în vîrstă a închis însă ochii pentru totdeauna.

Cît timp a trăit bătrîna, Caragiale a rămas nepotul ei favorit. A revenit la moşia Parepa de mai multe ori, făcînd aceeaşi impresie la masa de seară, nu la cea de la dejun, iar la plecare căra tot ce găsea de prin pod şi din cămară, unde se mai găseau cărţi rare şi mobile vechi. Caragiale se îndrăgostise de mobilele vechi ce trăiau prin cultura galantă din veacul Regelui Soare.

Monica ANDREI,
Ziarul Metropolis.ro, după surse: Braşovul literar şi artistic, 1933, nr. 14;
Amintiri despre Caragiale – Cincinat Pavelescu, Amintiri literare, 1972