Pe Podul Prostiei de la Suruceni

Autor: Valeriu RENIŢĂ

În Suruceni, nu departe de stadion pare a fi pe sfîrşite construcţia unui pod pietonal, lung de vre-o sută de metri. Malurile unei văi nu prea adînci, pe unde se duc vacile sătenilor la păscut, sînt unite de grinzi masive de beton, de culoarea cadavrului, care odihnesc pe piloni groşi ca la liniile de tensiune înaltă. Partea superioară lipseşte şi nici n-ar avea sens, dacă podul tot nu duce nicăieri. Mai încolo o şosea asfaltată face ocolul văii, astfel că malurile oricum se unesc. Acum trei ani Guvernul a trîntit în contsrucţia acestei estacade deocheate un milion de lei din Fondul de rezervă. Acum primarul Vasile Blăniţă le tot bagă autorităţilor raionale Ialoveni sula-n coaste, poate se mai alege cu un milion pentru a termina podul. Trebuie susţinută şi la ţară, indubitabil, iluzia civilizaţiei şi nu te poţi face de rîs chiar înainte de alegeri!

„Cum te poţi împotrivi frumosului?” - replica lui Vasile Culai, autorul proiectului, te lasă fără… replică. Cînd e întrebat de rostul construcţiei viceprimarul septuagenar apasă pe aspectul estetic, am putea zice, pune în valoare ideea plăcerii. Podul de la Suruceni nu este chiar culmea inutilităţii. În inima pădurilor poloneze, pe lîngă Szczecin, zice-se, turiştii au văzut cu ochii lor trei viaducturi ridicole, care au fost construite, după cum s-a stabilit ulterior, pentru instruirea geniştilor în timpul primului război mondial. În pustiul pietros din Uta indienii navaho se închină unui Pod-curcubeu, o formaţiune naturală din piatră roz de lungimea unui teren de fotbal.

Podul nostru moldovenesc de la Suruceni îşi ia începutul chiar la poarta „Castelului”, aşa i se mai zice casei lui Vasile Culai din Suruceni. Omul care a fost viceministru al comerţului la începutul anilor 90, servind după asta o bună parte de timp breasla oamenilor de afaceri, a păstrat relaţii utile cu lumea politică. Se zice că el personal a obţinut finanţarea proiectului. „Acest pod este visul copilăriei mele, zice bătrînul zîmbind în barbă.” Apoi scrutează prin genele albe şi rare celălalt capăt al jucăriei sale grele, care dă într-o huidiţă, mărginită de o casă veche, singuratică, lăsată pe o coastă.

N-ar fi fost mai cu folos să se repare drumurile din aceşti bani, ori să se facă alt lucru bun? - se întreabă ţăranii care n-au idee de rolul esteticului în viaţa cotidiană. Părerea sătenilor, însă, îl interesează mai puţin pe primarul Blăniţă, de altfel, ca şi pe onorabilul lui adjunct. Ales la putere pentru al doilea termen cu un program proeuropean, primarul s-a săturat brusc de mirosul balegii şi a adoptat un comportament fanariot. Nu demult sătenii au aflat că Primăria a adoptat în secret o decizie privind construcţia unei staţii de epurare într-un loc nepotrivit şi l-au admonestat public. Blăniţă i-a repezit obraznic din ecranul televizorului: „Douăzeci de oameni, nu e părerea întregului sat!” Curioasă atitudine…De unde într-un cap proeuropean această pornire pur bolşevică, ca să nu zicem, primitivă, de a ataca cu gloata?

După ce va fi dat în exploatare, podul de la Suruceni va fi închiriat, cine ştie, de trupele de asalt ale poliţiei, ori ale armatei pentru antrenament şi instrucţiune? Ori poate cu pierderea credinţei (dilemele eurointegrării, nu?!), moldovenii, urmînd exemplul indienilor, se vor închina acestui schelet de beton, pentru ca să compară resemnaţi la judecata de apoi? Deocamdată, surucenenii l-au numit Podul Prostiei. Şi, deocamdată, au dreptate…