Pentru mulți critici, a fost incongruent, umilitor, chiar lipsit de etică, ca liderul unei mari democrații occidentale să facă eforturi persistente pentru a curta cel mai agresiv stat autocratic al Europei. S-ar putea să mă refer la Președintele Emmanuel Macron. Sau la Președintele Charles de Gaulle. Sau chiar la Președintele Sadi Carnot (1887-94).

Toate actele politice au un amestec de motive, iar abordările lui Macron față de Putin au fost atribuite vanității – insistența că UE trebuie să joace un rol principal –, politică internă și teama de escaladarea nucleară. Fără îndoială că toate acestea sunt prezente. Dar politicienii urmează și un scenariu, deseori scris cu mult înainte. Ei fac ceea ce un istoric a numit „prezumpţiile nespuse” – idei despre lume care sunt considerate de la sine înțelese în cultura lor politică.

În timp ce fiecare politician occidental trebuie să împărtășească grijile lui Macron cu privire la escaladare și daune economice, persistența sa unică în încercarea de a ajunge la Putin urmează un scenariu caracteristic francez, ale cărui prime schițe au fost scrise la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Acest scenariu a afectat profund istoria europeană. S-ar putea să o facă din nou. Merită să încerci să-l înțelegi.

Începe cu înfrîngerea traumatizantă a Franței de către Prusia în 1870-71, care a creat Al Doilea Reich german. Franța mai pierduse războaie înainte, dar întotdeauna în fața unei coaliții de Mari Puteri, niciodată în fața uneia singure. Armatele sale fuseseră înfrînte, Capitala sa asediată și înfometată pînă spre capitulare.

Efectul asupra Franței a fost profund. Înfrîngerea a inspirat un efort uriaș de renaștere națională, care a inclus adoptarea democrației republicane, un cult al militarismului (inclusiv exerciții militare pentru copii), imperialismul agresiv, introducerea în școli a jocurilor în stil englezesc pentru a inocula „gustul pentru luptă”, atacuri la adresa catolicismului „efeminat”, încurajarea de a avea mai mulți copii (fără succes, dar care încă modelează politicile de bunăstare ale Franței) și un naționalism furios, pe care unii l-au văzut drept originea fascismului.

Dar nimic din toate acestea nu a putut schimba faptul că noua Germanie depășea Franța în puterea industrială și rata natalității. Aici a intervenit Rusia. Ce avea în comun cea mai mare democrație a Europei și cea mai puternică autocrație a ei? Un singur lucru, dar cel mai important: frica de Germania.

Ei au semnat o alianță militară, care a stat la baza securității lor comune. În 1896, țarul Nicolae al II-lea a vizitat Franța și a fost întîmpinat de mulțimi încurajatoare, inclusiv mulți care pînă atunci consideraseră că Rusia este un inamic și o amenințare. Franța, o țară bogată, a investit o mare parte din economiile sale în Rusia în curs de dezvoltare, în special în căile ferate, pentru a transporta armatele Rusiei rapid spre Vest. Acest lucru a contribuit la crearea în Germania a fricii de „încercuire”.

Răspunsul său a fost Planul Schlieffen, pentru a cîștiga cu o victorie rapidă prin invadarea Franței, prin Belgia, în timp ce Rusia nu era pregătită. Alianța franco-rusă a răspuns prin accelerarea planurilor lor de mobilizare militară pentru a încetini Germania. Apoi, în Iulie 1914, a avut loc catastrofa – Planul Schlieffen a declanșat un conflict global.

Trupele Franței, aruncate împotriva frontierei germane pentru a ajuta Rusia, au suferit cele mai grele victime ale întregului război. „Tavălugul rusesc” s-a deplasat puternic spre Vest, dar a fost oprit în curînd. Patru ani de uzură au adus masacre în masă, foamete, revoluții, războaie civile și un secol de orori.

Dar o relație franco-rusă a reînviat. Încă temîndu-se de Germania și neputînd să se bazeze pe Marea Britanie sau America, Franța a recunoscut URSS în 1924, iar republicanii francezi și revoluționarii bolșevici au semnat un pact de neagresiune încă din 1931. Moscova nu a fost la început nemulțumită cînd Hitler a venit la putere în 1933, deoarece Teoria Marxistă a susținut că el va fi înlăturat rapid de o revoluție proletară.

Cînd acest lucru nu s-a întîmplat, Moscova și Parisul au căutat din nou asistență reciprocă. Un pact a fost semnat în 1935, iar ambele țări au acordat ajutor Guvernului Frontului Popular din Spania.

Francezii au încercat să înroleze Uniunea Sovietică împotriva lui Hitler. Chamberlain și Halifax și-au tîrît picioarele, nedorind să aibă încredere în Stalin. Dar francezii au avut poate dreptate că interesul sovietic ar fi putut duce la o poziție comună care l-ar fi oprit pe Hitler și, probabil, ar fi dus la răsturnarea lui. Al Doilea Război Mondial, cel puțin în forma pe care a luat-o, ar fi putut fi prevenit sau amînat. În schimb, respinși, sovieticii și-au schimbat tabăra, au semnat un pact cu Hitler și a venit războiul.

Al Doilea Război Mondial marchează încă, inevitabil, întregul Occident și memoria sa colectivă, dar în moduri diferite. Deși Marea Britanie a sprijinit rezistența franceză pe tot parcursul, iar Franța a fost eliberată în principal de America și Marea Britanie, memoria ulterioară a fost modelată de Charles de Gaulle, maestrul scenarist național al Franței.

De Gaulle s-a supărat de cum a fost tratat de „les anglo-saxoni” – un concept pe care l-a introdus în vocabularul politic modern – și, în 1942, s-a gîndit să-și mute sediul la Moscova. În 1944, a semnat o alianță cu URSS. După ce a părăsit puterea, Republica a Patra, puternic atlantistă, a fost un co-fondator al NATO.

Dar cînd de Gaulle s-a întors în 1958 și a creat cea de-a cincea republică prezidențială, resentimentele sale față de anglo-saxoni nu se diminuaseră. El i-a curtat din nou pe ruși, culminînd, în 1966, cu o vizită de stat la Moscova, retragerea Franței din structura de comandă militară a NATO și plecarea a peste 60.000 de soldați americani de pe pămîntul francez.

În fundal, pîndea încă Germania, divizată și ocupată, dar revigoratoare și potențial puternică. Răspunsul lui De Gaulle – imitat de toți urmașii săi – a fost să facă gesturi extravagante de reconciliere și prietenie. Aceasta a devenit noua „relație specială” a Franței și nucleul ambiției sale neclintite de a crea o mare putere europeană independentă.

Dar relația cu Germania, în ciuda eforturilor ambelor părți, nu a fost niciodată cu adevărat caldă. Încercarea constantă a Franței de a cuprinde Germania într-o îmbrățișare strînsă prin integrarea în UE nu este lipsită de suspiciune și îngrijorare. Așa că menținerea relațiilor cu Rusia Sovietică și apoi cu Federația Rusă a fost întotdeauna o parte din imagine. În timpul destrămării Iugoslaviei, francezii, inclusiv Armata, au avut tendința de a simpatiza cu sîrbii, protejații Rusiei.

Deci, cum influențează acest lucru abordările actuale ale lui Macron față de Putin? Cel puțin de la De Gaulle – și într-adevăr de la Carnot – conducătorii Franței au avut o viziune realistă asupra geopoliticii. Pentru de Gaulle, națiunile erau entități istorice, indiferent de regimurile lor politice sau de slăbiciunile conducătorilor lor temporari. În ochii lui și ai succesorilor săi, Rusia este întotdeauna Rusia, indispensabilă securității Europei și, prin urmare, a Franței. Nu se poate avea încredere în americani și, în orice caz, sunt susceptibili de a abandona Europa. Britanicii, după cum a consemnat de Gaulle, vor alege întotdeauna „marea deschisă” în detrimentul continentului – o opinie confirmată de Brexit.

Germania este mare și de necontrolat. Rusia, a spus Macron, trebuie să facă parte dintr-o structură de securitate europeană: nu i se poate permite să redevină un inamic permanent și un aliat al Chinei. Mai mult, Franța, la fel ca SUA și Marea Britanie, dorește să-și îndrepte mai mult atenția către Asia-Pacific în creștere. Datorită reținerii obscure a fragmentelor împrăștiate de imperiu (redenumite cu tact „departamente de peste mări” sau „teritorii de peste mări” și astfel în unele cazuri în interiorul UE), Franța este proprietarul legal a 11 milioane de kilometri pătrați de ocean, bogat în resurse, de două ori mai mult decît deține Marea Britanie. Macron a declarat că, în timp ce luptele pentru putere din secolul 20 s-au purtat pe continent, cheia secolului 21 va fi marea.

Așadar, există mult mai mult decît stăpînire în conversațiile lungi și pînă acum inutile ale lui Macron cu Putin, pe care publicul francez le aprobă. Marine Le Pen din dreapta politică și Jean-Luc Mélenchon, de stînga, sunt și mai pro-ruși.

„Prezumțiile nerostite” sunt că Rusia trebuie să fie menținută cumva în echilibrul european de putere, cu Franța, ca și în trecut, interlocutorul ei și, în mod ideal, ghidul său. Așa că Macron trebuie să afle minimul care l-ar satisface pe Putin și să încerce să ofere un compromis acceptabil pentru a pune capăt unui război devastator. Altfel, „anglo-saxonii” – și disprețuitul Boris Johnson – vor fi gata să lupte pînă la ultimul ucrainean, în timp ce germanii se vor da peste cap de dragul gazului și al petrolului rusesc.

Unde ar lăsa asta ambițiile UE ale Franței, te-ai putea întreba? Dar dacă Rusia poate fi indusă să accepte o înțelegere – acesta a fost scopul acordurilor de la Minsk –, Macron își poate continua munca neclintită pentru a transforma „Europa suverană” într-o putere mondială, cu Franța ca membru principal și reprezentant global.

Diplomația franceză face un joc lung, cu interesul național în primul rînd. De aceea, în termeni largi, Franța, spre deosebire de Marea Britanie sau America, nu vrea ca Rusia să fie umilită.

Ce ar avea în comun cea mai mare democrație a Europei și cea mai puternică autocrație a ei? Frica de Germania!

Editorial semnat de Robert Tombs şi publicat de The Telegraph, citat de Ziare.com.