Ciocoii vechi şi ciocoii noi, la ei ca şi la noi

Radiografia societăţii româneşti pe care o face autorul şi maniera extrem de exactă de a descrie toate aspectele procesului de cedare a principalelor sectoare ale economiei şi de abandonare a funcţiilor de bază ale statului în avantajul noilor ocupanţi nu lasă loc de replică sau dezacord. Demonstrarea detaliată a procedeelor utilizate de puterile ocupante în complicitate cu administraţia de la Bucureşti, aflată în slujba acestora, scoate în evidenţă existenţa unui plan bine ticluit de preluare a întregului control asupra economiei româneşti. Să mai parcurgem împreună cîteva rînduri din vibrantul rechizitoriu al autorului nostru, adresat celor care au nenorocit ţara într-un hal pe care nu l-a mai cunoscut niciodată în trecut:

”Prin liberalizările impuse de centrul vest-european, preţurile au ajuns la niveluri similare în periferia România, numai salariile au rămas în urmă la niveluri de cîteva ori mai mici (acesta fiind mecanismul principal prin care centrul absoarbe seva economică de la periferie); liberalizările au operat de la început doar în domeniile în care era interesat centrul (produse, servicii, capitaluri), dar nu şi în ce priveşte forţa de muncă din România; pentru a extrage mai lesnicios profit, hipermarketurile occidentale au obţinut în România amplasări înlăuntrul oraşelor, şi nu doar în afara acestora, precum la ele acasă; companiile vestice îşi permit în România ceea ce nici prin cap nu le-ar trece să facă în ţările lor de origine; companiile străine (de fapt, mai toate vest-europene) şi-au arogat dreptul de a factura românilor produse şi servicii în moneda centrului, cu toate că plăţile în România nu sînt permise, prin lege, decît în lei…; băncile occidentale practică în România nişte dobînzi astronomice la credite, pe care le justifică oficial cu ”riscul de ţară”… ; băncile occidentale menţin sistematic dobînzi jefuitoare la credite printr-un cartel pe care autorităţile române, în urma unor presiuni externe, se fac a nu-l vedea…”.

Oare situaţia de la noi nu seamănă ca două picături de apă cu cea de dincolo de Prut? Şi aşa cum trăim vremuri cînd deseori nişte entităţi nestatale cum sînt corporaţiile transnaţionale substituie tradiţionalele state naţionale, considerate pînă nu demult singurii subiecţi ai dreptului internaţional, directivele din exterior în interesul multinaţionalelor curg gîrlă către oficialităţile de mucava de la Bucureşti, ca şi spre cele de carton de la Chişinău. Tragicomicul situaţiei se vede cu ochiul liber: oameni cu funcţii de prim rang în stat bravează şi se complac în postura de lachei ai stăpînilor vestici, ca nişte restanţieri care au fost luaţi în seamă de directorul şcolii. Astfel, sfera politică se devalorizează în mod substanţial, pierzîndu-şi în totalitate menirea. Autorul subliniază:

„Într-o colonie, rolul politicului este infim. De fapt, nu se mai poate construi, ci doar demola şi este un exerciţiu inutil să te amăgeşti cu strategii, căci oricum nu mai dispui de mijloace şi pîrgii pentru a le transpune în viaţă… Este extrem de instructiv ce decide în practică prim-ministrul oficial al ţării (poate numirea prefecţilor şi a directorilor de deconcentrate şi repartizarea fondurilor pe la primării), în timp ce deciziile în probleme majore (care întreprinderi de stat se privatizează şi care se lichidează, configuraţia calendarelor de liberalizare, procentajul deficitului bugetar, care cheltuieli se majorează şi care se reduc) aparţin adevăratului prim-ministru, care, după caz, este FMI… sau, pur şi simplu, Comisia de la Bruxelles”.

Altfel zis, păpuşarii din Occident nici nu prea îşi ascund veleităţile de stăpîni care le fac şi le desfac pe toate după bunul lor plac şi în funcţie de interesele plutocraţiei globale. Iar cei care fac figuraţie în politicul local concurează doar pentru a intra în graţiile acestora, preţul unor astfel de favoruri fiind sacrificarea intereselor naţionale. În condiţiile unui ”internaţionalism democratic”, sloganul ”Democraţi din toate ţările, uniţi-vă!” nu mai pare deloc rizibil, de vreme ce are loc uniformizarea cvasigenerală a spectrului politic şi a discursului dominant. Aşa stînd lucrurile, partidele politice seamănă din ce în ce mai mult cu nişte brigăzi de mercenari. Iată şi punctul de vedere al autorului:

”Este foarte limpede cum se pun problemele pentru partidele politice. Ori devin instrumente pentru puterea colonială, ori încearcă, evident, dacă le ţin baierele, să joace rolul unei mişcări de eliberare naţională, cu programe de redobîndire a controlului naţional măcar asupra celor trei segmente strategice (exploatarea resurselor naturale, distribuţiile de energie şi băncile). Cale de mijloc nu mai există. O respinge însăşi viaţa! Iar poziţionarea pe stînga sau pe dreapta eşichierului politic este o pură bazaconie”.

Evident, situaţia partidelor politice moldoveneşti, deşi se aseamănă foarte mult cu a celor din România, are şi nişte nuanţe locale bine conturate. Acestea, însă, ţin de preferinţele geopolitice, nu de abandonarea posturii de subaltern. Chestiunea se pune astfel: nu dacă e cazul să închinăm ţara străinilor, ci căror străini, celor din Apus sau celor din Răsărit. În rest, dincolo de etichetele de partide de stînga sau de dreapta, peste toate domnesc aceleaşi mituri liberale cum sînt liberul schimb, capacitatea de autoreglare a pieţei, necesitatea de a atrage investiţii străine şi de menţinere a acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, miza pe giganţii economici (chiar dacă doar virtuali, trecuţi în platformele electorale) ca soluţie de angajare a celei mai mari părţi a forţei de muncă etc. În rest, divizarea convenţională în stînga/dreapta nu mai are nici o relevanţă, criteriul geopolitic nefiind neapărat unul de ordin ideologic sau doctrinar. (va urma)

Iurie ROŞCA