Încă o dogmă liberală: statul ca piedică în dezvoltarea economică

Printre elementele-cheie ale tacticii de învăluire şi de anesteziere a voinţei politice în operaţiunea de luare sub control economic total a ţărilor-ţintă este prezentă în mod obligatoriu şi teza liberală despre statul văzut prin definiţie ca cel mai prost şi ineficient manager. Tocmai de aceea, susţin cu perfidie agenţii de influenţă ai marelui capital, cu cît mai puţin este prezent statul în economie, cu atît mai bine. Conceptul de ”small government” (guvern mic) este propovăduit de către clerul noului cult la universităţi şi în mass-media şi trîmbiţat de către comisarii europeni şi emisarii instituţiilor financiar-creditare internaţionale. El devine un loc comun, un tic intelectual al politicienilor şi comentatorilor, ajungînd să fie perceput de către opinia publică drept un adevăr axiomatic.

Anatemizînd, deseori pe bună dreptate, birocraţia, corupţia şi structurile statale hiperdimensionate, exponenţii acestui curent ideologic insinuează ideea că dacă statul ar lăsa cît mai mult pe seama ”mînii invizibile a pieţei”, pe seama liberei competiţii dintre actorii privaţi din economie, totul se va autoregla de la sine şi va merge strună. Adică, altfel zis, această şcoală de gîndire tinde să sustragă statului cît mai multe pîrghii de reglementare a proceselor economice. Şi atunci concentrarea de capital autohton în mîinile cîtorva inşi venali este inevitabilă, ca şi colonizarea întregii economii naţionale. Anume asta scoate în evidenţă Ilie Şerbănescu în unul dintre capitolele cărţii, intitulat ”Diversiuni”, paragraful din care urmează să dăm cîteva citate purtînd denumirea ”Statul, anatemizat pentru a fi jecmănit”:

”Potrivit preceptelor propovăduite pe la Washington şi Bruxelles, neaplicate cîtuşi de puţin pe la faţa locului, dar pentru implementarea cărora pe la periferii se fac presiuni uriaşe, statul este de vină de tot ceea ce este rău în economie. Statul, adică singurul care ar putea opune vreo rezistenţă pe la periferii în faţa extinderii transnaţionalelor din centru, căci capitalul privat autohton, aflat la început şi fără resurse, este lipsit de orice putinţă. De aceea, statul de la periferii trebuie să fie împins într-o permanentă defensivă, iar culpabilizarea lui este instrumentul cel mai eficace”.

Autorul arată în continuare că, din păcate, capitalul autohton, atîta cît mai există acesta, în loc să se alieze cu propriul guvern în faţa ofensivei dinafară, se înregimentează în corul străinătăţii de diabolizare a propriului stat. Asta în timp ce doar statul i-ar putea fi aliatul natural, care să-l protejeze în faţa invaziei străine şi să-i creeze condiţii optime de dezvoltare. În plus, dat fiind şi servilismul dezgustător al politicienilor locali, diversiunea de compromitere şi marginalizare a statului îşi atinge pe de-a-ntregul ţinta. Cu acuzaţii pentru infracţiunea de a nu fi privatizat destul sau pentru crima de a nu fi deschis destul de larg porţile cetăţii pentru invazia capitalului străin, statul a fost redus la o stare de paralizie totală, voinţa politică a fost strivită iremediabil, iar subordonarea clasei politice faţă de centrele de comandă din exterior este prezentată ca o mare virtute în opera de integrare europeană şi de participare la procesele globalizării. Şi asta pînă la disoluţia definitivă a statului, aneantizarea neamului şi cotropirea definitivă a teritoriului.

Autorul aminteşte: atacul împotriva Statului Român are loc tocmai în condiţiile în care acesta a ajuns să mai reprezinte doar 4% din ceea ce se obţine ca valoare adăugată în economie. Pledînd pentru un stat puternic, eliberat de sub controlul elementelor corupte, autorul precizează:

”Cu cît statul este mai puternic, cu atît drepturile privaţilor sînt mai bine apărate, evaziunea fiscală este mai mică, poziţionarea şi tratamentul privaţilor sînt mai corecte, iar corupţia este mai redusă. Cu cît, dimpotrivă, privaţii de la stat sînt mai puternici, cu atît privaţii din mediul privat sînt mai discriminaţi pe baze selective, corupţia este mai în floare, evaziunea fiscală este mai mare şi statul este mai tras în piept”.

Fragmentul de mai sus ilustrează perfect şi situaţia de la noi. Statul a devenit captivul gangsterilor ”privaţi”, care îi folosesc toate instituţiile (de la Parlament şi Guvern pînă la Procuratură şi puterea judecătorească!) pentru a-şi favoriza afacerile oneroase în detrimentul binelui comun, dar şi în dauna acelor unităţi economice, care nu reprezintă clientela clanului de la guvernare. În asemenea condiţii, a vorbi despre rolul statului ca arbitru în economie, care instituie reguli şi veghează la respectarea lor, este cu totul neserios. Iar noţiuni ca economie funcţională de piaţă sau concurenţă liberă nu mai au nici o relevanţă.

Pentru a ieşi din acest cerc vicios, politicul trebuie scos din subordinea economicului, iar între administraţia de stat şi mediul de afaceri trebuie să existe o linie de demarcaţie clară. Însă în condiţiile unei societăţi dominate de bani, cînd prezenţa parlamentară a oricărui partid este în funcţie de injecţiile financiare pe care le primeşte de la sponsori în campaniile electorale, depăşirea acestei disfuncţii de sistem este aproape imposibilă. În acest context, excepţiile care confirmă regula generală pot apărea în special în momente de criză şi de tensiuni sociale maxime. (va urma)

Iurie ROŞCA