Mitul forţei de muncă ieftine ca motor al progresului

Un aspect accentuat de către autor, care de asemenea consună perfect cu situaţia de la noi, este cel al salariilor mizerabile, care au fost plafonate la sugestia capitalului străin şi a exponenţilor instituţionalizaţi ai acestuia – FMI, BM, CE etc. Şerbănescu arată cum capitalul a făcut presiuni imense asupra guvernanţilor pentru ca aceştia să ”liberalizeze” piaţa forţei de muncă. Salariul minim căzînd în mod catastrofal, iar preţurile săltînd continuu în ritmuri galopante, efectul asupra populaţiei a fost unul de-a dreptul dezastruos. În plus, în urma presiunilor făcute de aceleaşi centre de comandă, drepturile la grevă au fost amputate, angajaţii rămînînd totalmente la cheremul patronilor.

Nu mai puţin grav este felul cum e împărţit PIB-ul între muncă şi capital. Este vorba despre o proporţie care scoate în vileag în mod univoc statutul de colonie al acestei ţări. Iată ce spune la acest capitol autorul:

”Potrivit înseşi datelor UE, nu există vreo altă ţară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel naţional (aşa-numitul PIB), muncii să-i revină atît de puţin (31%) şi capitalului atît de mult (55%), restul de circa 13% reprezentînd bilanţul intervenţiei statului (taxe de producţie minus subvenţii acordate)”.

Aşadar, insistă autorul pe drept cuvînt, în România se practică un salariu de tip colonial, ce reprezintă însăşi baza sistemului colonialist. Iată şi un exemplu la îndemîna oricui. Un conducător de metrou în România ridică circa 350 de euro, în timp ce unul din Vest – peste 3.000 de euro. Deci, este vorba de o discrepanţă în dezavantajul românului de vreo 8 ori. De altfel, aceeaşi situaţie este şi în industria auto, de exemplu, unde un muncitor primeşte cam tot 350 de euro, în timp ce în Occident pentru aceleaşi munci angajatul ridică 2.500 – 2.800 de euro. ”Admiţînd că ambientul economic general este mai prost în România, o justificare pentru salarii mai mici ar exista, – subliniază autorul, – dar nu de 7-8 ori!”. Dacă mai punem la socoteală faptul că anume acesta (350 euro) este salariul mediu net în România, devine şi mai evident faptul că el se situează la un nivel mai mic decît media în ţările occidentale. Şi toate acestea se fac – atenţie! –, chipurile, ”în vederea stabilizării financiare şi economice a ţării”, impuse prin intermediul Băncii Naţionale la indicaţia aceloraşi comisari occidentali. Aşa că cei care trîmbiţează despre ”salariile europene din România” ca argument pentru discursul unionist, în cel mai bun caz bat cîmpii.

Autorul concluzionează astfel: ”În condiţiile generalizării impuse în preţuri de la centru, în numele ”liberalizării” şi ”globalizării”, salariile mici, promovate şi proslăvite la periferii, devin cel mai important mecanism de exploatare colonială a acestora… Se realizează o extracţie masivă de sevă de la periferii către centru, de nivelul a cîteva zeci de miliarde de euro anual la un PIB precum cel al României”.

Un aspect vizat pe parcursul cărţii sale de către Ilie Şerbănescu ţine de faptul că în România munca a ajuns să nu mai constituie un factor de motivare. Iar cauza acestei neîncrederi faţă de muncă este aceeaşi – salariile mizerabile. Tocmai de aceea şi pleacă la munci negre peste hotare milioane de români, iar costurile sociale, inclusiv cele de ordin demografic, cu o perspectivă catastrofală, nu lasă loc de prea mult optimism.

”Săracii României nu sînt, în majoritate, din zona excluziunii sociale, ci sînt în proporţie de peste jumătate chiar salariaţi. A deveni salariat nu înseamnă în România a ieşi din zona sărăciei, ci a rămîne sau a te afunda în această zonă”.

Cei care continuă să trăiască stări de vrajă şi de aşteptări optimiste de la procesul de integrare europeană ar face bine să parcurgă în mod repetat citatul de mai sus. Ca, de altfel, şi patrioţii de serviciu care confundă cauza naţională cu niscaiva poezii lacrimogene şi tot atîtea cîntece de jale. Deşi, din păcate, astfel de idei nu prea răzbat în universul lor opac. Patrioţii de meserie nu se prea complică nici măcar cu miturile liberalismului, mulţumindu-se cu cele patriotarde, chiar dacă acestea nu au nici o conexiune la realitate. Însă panglica tricolor legată de braţ sau pusă pe frunte, din păcate, nu schimbă datele problemei. Spun asta în mod special pentru cei care au reuşit să depăşească naivităţile de altă dată, să capete niţel discernămînt, puţin spirit critic sau capacitate de analiză. (va urma)

Iurie ROŞCA