Autor: Mihai Buzea

În România, oamenii din Republica Moldova au reputaţie de săraci. În Republică, cei din România au reputaţie de hoţi: „Noi sîntem haiduci, voi sînteţi ţigani!”, credo-ul naţional din RM, înseamnă exact asta, deşi nu-i uşor de înţeles. Nici eu n-am înţeles, pînă nu mi-a explicat Dmitri. În România, bulgarii au reputaţie de capsomani (capsoman = persoană foarte încăpăţînată şi complet lipsită de umor). În Bulgaria, românii au reputaţie de hoţi: „Rumînia, ţap ţarap!” am auzit de sute de ori în uitaţii ani ’90, cînd făceam bişniţă între Varna şi Bucureşti. N-aş fi înţeles niciodată sensul expresiei, dacă nu mi-l explica, jenată, Stiliana.

În România, sîrbii sînt văzuţi ca cei care-au pierdut trenul, datorită apetenţei lor exagerate pentru violenţă. În Serbia, în schimb, românii au o imagine aproape bună: sînt priviţi ca nişte omuleţi mărunţei, negricioşi, foarte fricoşi, înzestraţi însă cu un supranatural dar al înşelăciunii (în general) şi-al hoţiei (în particular). Dacă nu m-ar fi lămurit Zoran, n-aş fi sesizat bogăţia de sensuri al expresiei „Rumunschi curva!”; cînd e vorba de integrarea europeană, expresia trebuie înţeleasă ca un laudatio, nu în mod ofensator. Sigur, acesta e un caz particular.

În România nu există o unanimitate de păreri în privinţa ucrainenilor (ţara lor e prea proaspătă pe hartă, în primul rînd, şi complet necălcată de turiştii români, în al doilea rînd), iar în Ucraina există nu una, ci două convingeri despre români. Generaţia mai tînără nu ştie şi nu vrea să ştie nimic, în afară de repetarea frustrantului refren „De ce românii sînt în UE şi noi nu?!”, iar generaţia mai vîrstnică ştie una şi bună. Că românii fură. N-am văzut vreun român (în afară de mine) nici în Odessa, nici în Lvov, nici în Kamianeţ, dar m-am văzut limpede prin ochii tulburi ai pensionarilor ucraineni: unul d-ăla din România, un hoţ.

Cred că e foarte clar că, din Ungaria mai departe, spre Vest şi spre Nord, părerea generală despre caracterul naţional al românilor nu se modifică, sau, în sfîrşit, nu se modifică în bine. Pe lîngă „chestia” cu furatul, se mai adaugă „chestia” cu cerşitul, dar cam atît; în rest, nimeni n-are vreo idee despre România. Exact abordarea care există în România în privinţa Kîrgîstanului, de pildă, dar nu despre specificul naţional al kirghizilor e vorba acum. Ci despre felul în care se văd românii pe ei înşişi. Sincer să fiu, habar n-am cum se văd românii, pentru că eu nu-s „românii”, sînt doar eu singur, aşa că n-am să-mi dau cu părerea, ca invitaţii televiziunilor, ci am să dezgrop patru amintiri.

E Februarie 2016, sînt la Londra, unde am găsit ceva de muncă, un contract pe perioadă determinată. Locuiesc în Nord-estul extrem al oraşului, în Chingford, că-i mai ieftin, şi lucrez destul de aproape, în Haringey (noroc porcesc). Mai puţin noroc am la cazare: într-o casă-tip, cu cinci camere, sîntem 14 persoane, majoritatea muncitori (meşteri pe şantier, necalificaţi pe şantier, spălători de vase, spălători de geamuri, faianţari, menajere, plus ciudaţii: un asistat social şi o elevă de liceu, tată şi fiică). N-ar fi aşa rău, anii trecuţi am nimerit şi mai prost, numai că de data asta colocatarii mei fură. Nu fură unul de la altul, Doamne fereşte! Pot să-mi las portofelul în bucătăria comună, peste noapte, şi nu-mi ia nimeni nimic din el, îl găsesc cum l-am lăsat (dacă nu mi-l rod şobolanii, că-i cam veche casa, iar proprietăreasa n-are bani de deratizare). Băieţii au alt obicei: după ce vin seara de pe şantier, se spală, mănîncă, stau de poveşti pînă după miezul nopţii, apoi ies la furat: haine, încălţăminte, cosmetice, piese auto, conserve, hrană congelată… mă rog, tot ce le cade sub mînă, dar întotdeauna şi alcool. Lăzi de bere şi sticle de whisky.

Eu îi cert, dar ei se justifică cu temei: „Păi bine, Mihai, cum să dăm banii pe băutură? D-aia ne rupem oasele pe şantier, ca să spargem banii aiurea, în loc să-i trimitem în ţară, la copii? Plus că de bani avem nevoie şi noi aici, pentru iarbă”. Asta se întîmplă în fiecare Vineri noapte. Pînă Sîmbătă seara se consumă tot, iar Duminică toată lumea se îmbracă frumos şi se duce la biserică. Eu nu mă duc, stau şi ascult poveştile aiuritoare ale lui Neluţu, singurul care nu merge nici la biserică, dar nici la furat (îi e frică de expulzare, că el are deja cazier): aflu cum în 1997, un colonel de poliţie a măturat pe jos, la propriu, cu un general de armată care nu voia să-l repartizeze pe Neluţu (recrut, 19 ani, de profesiune zugrav de case român) la unitatea de pază a platformei petroliere de la Piteşti: „Îţi dai seama”, mă dumireşte Neluţu, „ăla era loc de trei mii de dolari pe lună, banul jos! Şi nu făceam nimic, doar închideam ochii la furăciune, atît! Bine, că din ăia trei mii, dădeam şi la colonel, partea lui, ca să fie bine”. Îmi dau seama. Şi eu eram soldat în termen în 1997. Primeam soldă aproape doi dolari pe lună (la paritatea de-atunci).

E Iulie 2008, sînt la Paris, am găsit de muncă în Montmartre, unde şi locuiesc. Debarasez la mese, se cîştigă bine, dar e cam greu cu cazarea: dorm pe jos, pe o saltea întinsă în bucătăria unei garsoniere de la ultimul etaj, pe Rue Albert (care „rue” asta nu e de fapt o stradă, ci o scară). Noaptea este foarte cald; ies la ore mici şi m-amestec în turma de drogaţi şi pierde-vară care stau pe trotuar, în faţa barului No Problemo (la baza scării Rue Albert, colţ cu Rue Sarte). Cer şi eu o bere, dar sînt o faţă nouă, aşa că patronul-barman mă iscodeşte; cînd află că-s român, nu-mi dă bere, iese la mine c-un bătac de baseball şi mă goneşte de la tejghea şi din cîrciuma lui. Îmi iau bere caldă de la arabi şi mă-ntorc pe salteaua mea din mansardă.

În zilele următoare, patronul-barman mă tot vede la treabă, pe la terasele din zonă, şi intră-n vorbă cu mine: „Ai venit la portofele?”. Îi spun că sînt muncitor sezonier, nu hoţ de portofele, dar nu mă crede. Îi descos pe băieţii de la muncă, iar cei mai vechi îmi povestesc că i se spune Fjodur, că e irlandez şi că-i pasionat de Dostoievski. Mă înfiinţez iar la No Problemo, dar mult înainte să apară fauna nopţii, şi încropesc un dialog cu Fjodur, de pe cu totul alte poziţii: preferatul lui e Mîşkin, al meu e Verhovenski, discutăm cu pasiune pînă cînd el mă-ntreabă de ce-am minţit. Îi spun că există şi români care nu fură şi-i distrug tot Weltanschauung-ul pe care şi-l clădise încă din 1990 (!), cînd românii ce năpădiseră Dublinul îi furau mereu bicicleta şi-i făceau pipi în cutia de scrisori (Fjodur era sărac, stătea într-un cămin de nefamilişti).

E August 1981, sînt la ţară, la Ghijasa de Sus (undeva între Mediaş, Făgăraş şi Sibiu). Tot satul este colectivizat, toată suflarea munceşte la CAP, în afară de o familie de romi, care trăieşte din împletituri de răchită („corfe”) şi din munca cu ziua, bărbaţii la coasă, femeile la sapă. Unchiu-meu se îmbată rangă pe cîmp („în hotar”) şi pierde căruţa, cu cal cu tot. A doua zi, căruţa e găsită în drum, iar calul apare singur la poarta casei, dar fără harnaşament. Şeful de post îi aliniază pe romi în curte la unchiu-meu, lîngă şură, şi îi „încinge” preţ de vreo oră, pînă oboseşte şi i se umflă mîinile, iar feţele romilor nu se mai văd sub masca de sînge, lacrimi şi muci. Nimeni nu ştie nimic, iar harnaşamentul calului apare după o săptămînă, „găsit” de nişte ciobani din satul vecin, care pretind o mare cantitate de rachiu pentru bunăvoinţa de a-l aduce proprietarului. Toată Toamna, unchiu-meu îi cedează şefului de post partea lui de furăciune şi i-o cară acasă cu căruţa (întreg satul fură de la CAP, inclusiv popa şi învăţătorul; dar nu şi familia de romi, că ei nu-s „în colectivă”!). Nu înţeleg, îmi fac curaj şi întreb. Unchiu-meu mă luminează: „Are purcei la îngrăşat, îi trî’be musai cucuruz. Şi apoi şeful îi om bun, păzeşte ceapeul, să nu fure ţîganii. N-ai vă’zt ast’ vară…?”.

E 1976 şi tocmai am fost operat de apendicită. Nu ştiu de ce, dar n-am voie să dorm după operaţie, aşa că taică-meu stă cu mine în salon şi-mi citeşte basme, să mă ţină treaz. Povestea lui Petre Ispirescu, „Hoţu Împărat” îmi rămîne pe fundul minţii, ca o mîzgă, şi mă face să mă întreb dacă vreun alt popor al lumii are vreun asemenea basm în lada lui de zestre. Nu ştiu, nu sînt folclorist, dar poate oricine să-şi dea cu părerea după ce-şi mai împrospătează memoria: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/hotu-imparat.html.

Iarăşi, nu ştiu care este sentimentul românesc al fiinţei, nici măcar nu ştiu dacă sentimentul ăsta e o întrebare sau o afirmaţie. Dar, dacă este o-ntrebare, unul din posibilele răspunsuri ar fi cel din titlu.

Articol preluat din Contributors.ro