XI. Independenţa şi cariera ca piedici în calea fericirii unei femei

Trăim cu toţii într-o societate de masă, ne-am dizolvat în marile aglomeraţii urbane, detestăm sau cel puţin dispreţuim tot ce a fost pînă la noi, toată zestrea milenară a tradiţiei, rîvnim să fim „în rînd cu lumea”, însă iată că lumea a deraiat grav de pe orbita normalităţii. Avînd tipare strîmbe în cap, ne mirăm de ce suferim de neîmplinire, de ce nici „independenţa”, nici „cariera”, nici veniturile barosane nu ne fac fericiţi. Urmînd un calapod deformat, nu poţi decît să te pomeneşti înghesuit în nişte chingi procustiene care îţi vor sufoca adevărata identitate.

Şi deoarece feminismul a decretat că feminitatea este „un stereotip inventat de bărbaţi pentru a oprima femeile”, mitul ieşirii de sub tutela bărbatului (mai întîi a tatălui, apoi a soţului) a căpătat o răspîndire devastatoare. Şi aşa cum independenţa unei persoane poate fi concepută doar în raport cu o alta de care aceasta este dependentă, „Războiul de Independenţă” al feministelor contra bărbatului şi familiei tradiţionale pare să nu mai aibă sfîrşit. Mai dăm un citat incendiar al autorului despre feminism pentru a inflama definitiv amazoanele egalităţii şanselor şi agenţii de influenţă ai elitei globale „de pe teren”:

„Aşadar, feminismul este „o sinteză ilicită şi agresivă dintre marxism şi lesbianism, folosită de elitele conducătoare pentru a slăbi indivizii şi societatea prin subminarea heterosexualităţii. Este pentru societate ceea ce este SIDA pentru trupul omenesc”.

Iar acum să mai stăruim asupra încă unei definiţii despre o femeie feminină. Autorul o vede astfel:

„O femeie feminină este motivată de iubirea pentru soţul şi pentru copiii ei. Ea le este devotată cu toată fiinţa ei. Aceasta este adevărata ei carieră. O femeie care este preocupată de o carieră solicitantă nu are cum să nu acorde mai puţină atenţie familiei sale. Iubirea constă, într-o măsură covîrşitoare, în a acorda atenţie… O femeie feminină poate avea o carieră, însă acest lucru să nu fie prioritar. Să nu fie mînată de ambiţie personală”. Prin urmare, pentru o femeie normală întotdeauna va prima soţul şi copii, nu cariera, realizarea profesională sau notorietatea.

Şi în continuare: „O femeie feminină depinde de un bărbat… Este competentă, însă nu pretinde să fie independentă… După cum femeia este inima familiei, bărbatul este capul şi umerii. O femeie feminină este camarada soţului ei. Ei iau împreună deciziile, însă el are ultimul cuvînt”. Iar drept completare a acestei relaţii, canadianul nostru adaugă: „Femeile sînt iubite atunci cînd îşi pun soţul şi copiii mai presus de ele. Ţine de feminitate să intri într-un con de umbră. (subl. noastră – Iu. R.) Bărbaţii iubesc aceste femei deoarece ele acceptă să devină parte din ei”.

Înşiruind aceste citate ştiu prea bine că umblu la sensibilităţile sexului frumos educat preţ de cîteva generaţii în spiritul feminismului pe care îl poartă ca pe o parte a propriei identităţi. Vechea etică rurală, care a migrat parţial şi spre oraş, s-a risipit aproape definitiv. Iar întrucît stimulentul de bază al feminismului este orgoliul, doar o parte dintre femei va mai fi în stare, parcurgînd aceste rînduri, să-şi facă o introspecţie sinceră pentru a-şi examina cu înţelepciune propriile atitudini. Se ştie că în general omul renunţă cel mai greu la propriile prejudecăţi. El le ia drept convingeri personale, nu ca pe nişte viruşi cuibăriţi în minte care îşi fac în chip nevăzut lucrarea nefastă. Iată de ce renunţarea la stereotipuri şi autodepăşirea este atît de dificilă. Repet, din păcate, adesea aceste limpeziri survin cînd deja este prea tîrziu să o iei de la capăt. Şi cum tot păţitu-i priceput, doar suferinţa personală se întîmplă să fie cel mai bun sfetnic. Şi aşa cum mediul este unul potrivnic, o asemenea cale este parcursă din ce în ce mai anevoie şi doar printr-un efort personal deosebit. (va urma)

Iurie ROŞCA