Pumnii n-au unitate de măsură

Într-o dimineaţă am urmărit o scenă care, trebuie să fiu sinceră, mi-a măcinat nervul în acea zi. Într-un Jeep luxos, individul de la volan, cu o mutră tipică de „subnivel” înţolit şi înzălat cu aur, bătea femeia de alături. În inima unui oraş, pe o stradă aglomerată cu o teribilă circulaţie caracteristică orelor de vîrf, bruta cu o mînă ţinea volanul, iar cu alta îi căra cu nemiluita tipei de pe scaunul de pasageri pumni în cap, pe faţă, în piept, unde nimerea. Dat fiind ambuteiajele matinale, cînd mai mult stai pe loc decît te deplasezi, femeia a avut o mulţime de posibilităţi să sară din vehicul, făcîndu-i uşa praf, dar n-a sărit şi n-a făcut, în genere nu a reacţionat în nici un fel. Dimpotrivă, a îndurat cu o obedienţă animalică toată execuţia.

O sumedenie de oameni din trafic priveau cu oroare cum o nenorocită de femeie tînără, aparent drăguţă şi chitită, primea mardeală de la unul din „stăpînii vieţii” fără să crîcnească, tolerînd un act de violenţă de-o cruzime şi obrăznicie izbitoare. Şi pot s-o jur că multe din pasagerele transportului public n-ar fi schimbat pentru nimic în lume microbuzul supraîncărcat pe Jeep-ul modern.

Mai ştiu şi alt caz. Într-un sat din sudul ţării trăieşte o femeie care a schimbat al şaptelea deceniu din viaţă. Instruită, cultă, interesantă, talentată, doamna de asemenea rabdă un dobitoc. Are o geantă cu lucruri de primă necesitate mereu pregătită ca s-o poată înşfăca la momentul X şi să se refugieze pe la vecini sau neamuri. Nu poate fi vorba de o deviere marasmatică a lui bărbatu-său, bunăoară, cauzată de vîrstă, aşa cum obişnuia să zică bunica mea: a îmbătrînit şi a înnebunit. Pentru că această femeie a răbdat toţi anii de căsnicie. Iniţial de dragul copiilor, pe urmă de gura lumii, apoi ca să nu împartă averea, iar acum… copiii sînt mari cu rostul lor, lumii îi este în cot pentru că fenomenul e consumat, deja nu mai prezintă nici un interes, mai ales că şi societatea oferă cu regularitate noi subiecte de discuţie. Iar viaţa femeii între timp a trecut - aiurea, mereu în frică şi gata de fugă.

Nu-i nevoie de sondaje şi studii sociologice ca să ştim că femeile din Moldova i-au bătaie de la soţi. Sute de proiecte de stopare a violenţei domestice, linii fierbinţi, seminare, mese rotunde, filme şi dezbateri publice. Numai că zicătorile de tipul „femeia nebătută ca şi casa nemăturată” aşa şi rămîn populare pe acest meleag mioritic. Punctez nu fără subînţeles: mioritic vine de la mioară, adică de la oaie. Or, cred că atîta timp, cît există „gura lumii” şi răbdatul de dragul cuiva sau a ceva nu prea au sorţi de izbîndă atelierele de lucru şi congresele menite să combată violenţa în familie, fenomen care ia proporţii, fiind alimentat în primul rînd de indiferenţă şi lipsă de autorespect a victimelor. Cum naiba să le răsuceşti minţile acestor femei-jertfe, în aşa fel ca să înţeleagă că nici vita în cîmp la un moment dat nu mai rabdă biciul şi răstoarnă carul? Cum să intrăm în Europa cu „ochiul vînăt”? Cum să le explici multor femei că epoca feudală a luat sfîrşit demult?

Apropo, copiii bătrînei doamne, pentru care aceasta şi-a răbdat mitocanul de soţ o viaţă, au crescut şi şi-au aranjat viaţa cum le-a ieşit mai bine. Fetele s-au recăsătorit, încercînd şanse noi cînd au înţeles că ceva nu merge cum trebuie în căsnicia lor. Probabil că au învăţat lecţia la care au asistat o copilărie şi acum iau de la viaţă tot ce e mai frumos, trăind din plin, cu răsuflarea liberă şi mintea limpede. Cam scump preţ pentru soarta mutilată a mamei, iar pe de altă parte: i-au cerut oare copiii o asemenea sacrificare?

Cine ştie pentru ce rabdă cucoana din Jeep. Ar fi o mare prostie dacă se lasă zdupăcită pentru anumite beneficii materiale. Pumnii n-au unitate de măsură şi nici nu se leagă cu noţiunea de confort. Şi nu ştiu dacă există copii care se simt bine lîngă o mamă întruna speriată, stinsă, complexată, îngrozită, gîrbovită de povara durerii şi umilinţei.

Lilia GRUBÎI