Crimă şi pedeapsă, dar cu socoteală

„Prin fapte bune e imposibil să ajungi celebru”, - cînta bătrîna Şapokleak în binecunoscutul film animat cu Ceburaşka şi Crocodilul Ghena. Să-mi spună acum cineva că baba n-a avut dreptate. Opreşte pe oricine în stradă şi întreabă-l cine a fost Heinrich Dreser sau Denis Papin. Presupun că nimeni n-o să răspundă că Dreser a inventat aspirina, iar Papin – motorul cu aburi. Întreabă însă aceleaşi persoane cine a fost Jack Spintecătorul sau Cikatilo - cu certitudine, mulţi vor şti că au fost nişte maniaci ucigaşi. Nimic nu tentează şi interesează omul mai mult decît laturile obscure şi oribile, momentul fiind bine alimentat şi de faptul cum sînt servite acestea populaţiei.

Pe parcursul vieţii am avut ocazia să vizionez cinci filme artistice despre Jack Spintecătorul, trei documentare la două posturi TV din cele deştepte şi din cîte m-am informat, numai în limba engleză sînt peste două sute de cărţi despre această odioasă personalitate. Nici un descendent din Anglia, nici chiar Shakespeare sau Byron, nu s-a învrednicit de atîta atenţie. Nu rămîne în urmă nici rusul Cikatilo, despre care americanii au turnat şi un film, „Cetăţeanul X” (probabil în toată istoria ruşilor nu s-a găsit alt personaj mai interesant decît maniacul din Rostov).

De fapt, nu mă mai miră nimic. Cea mai bună dovadă este telecomanda. Eu am făcut un experiment şi m-am convins. Practic fiecare post TV (nu mă refer doar la cele autohtone, e vorba de toate canalele cu audienţă în Republica Moldova) are în grilă emisiuni cu element criminal. Televiziunea poate să nu aibă o emisiune pentru copii sau una dedicată problemelor sociale, dar cel puţin o oră de horror e obligatorie. Şi mai toate parcă sînt trase la indigo.

Un prezentator cu voce de Dracula ne povesteşte în detalii cum şi în ce circumstanţe s-a produs crima, iar camera fără nici o milă ne fixează atenţia asupra fragmentelor de cadavre, membrelor sfîrtecate, ţestelor crăpate şi altor urmări ale actului de violenţă. În acelaşi timp, prezentatorul vine cu amănunte despre cum a fost trimisă în ceruri victima. Mai pe scurt, spectacol pentru persoane cu clare devieri psihice, care nu se sfîrşeşete aici. Ulterior, telespectatorul află cine a comis crima şi în majoritatea cazurilor criminalul e caracterizat într-o manieră de compasiune: vezi bine, individul a avut o copilărie grea, scăpat deseori din scăldătoare, părinţii nu l-au iubit, iar cel mai dulce ce a mîncat vreodată a fost morcovul. Şi victima? Ei, victima, aşa, nimic interesant - familie, serviciu, copii, casă – plictisitor, a fost omul şi nu mai este.

Iată, bunăoară, din presă, istoria unui grup de nemernici, care într-un acces de mahmureală cumplită, s-au hotărît să jefuiască un băiat, primul care li s-a nimerit în cale. Iniţial l-au jefuit, după care au decis să bage niţel frica în el ca să nu-i toarne la poliţie. Lecţia a fost de aşa natură că l-au omorît în bătăi. Iar părinţii şi vecinii ticăloşilor mă conving de pe ecran că ucigaşii au fost de fapt nişte copii drăguţi, doar că neînţeleşi de societate. Şi cu tînărul expediat cu cruzime la îngeri cum rămîne?!

Cui poate trezi interes astfel de producţie mediatică? După părerea mea – aceasta prezintă interes pentru trei categorii de cetăţeni. Prima – cei care intenţionează să comită o crimă, dar nu se vor prinşi. Pentru aceştia apar oamenii legii care explică cu lux de amănunte unde „s-au ars” infractorii. A doua – cei care intenţionează să comită o crimă şi să nimerească „pe sticlă”, pentru că o altă posibilitate nu au, în virtutea materiei cenuşii foarte modeste. Şi a treia – unii reprezentanţi ai organelor de drept, care au plăcerea să urmărească la TV „triumful dreptăţii” obţinut în exclusivitate datorită vigilenţei şi perspicacităţii oamenilor legii.

În acest sens trebuie recunoscute şi „meritele” celor de la radio. Fertila tematică criminală este exploatată cu zel de un întreg post FM, faimos cu lirică de puşcărie pentru acei care deja încălzesc scîndurile de la pîrnaie sau acei cărora li-i în cap să o facă, precum şi de diverse publicaţii de o calitate jurnalistică mai mult decît îndoielnică. Şi într-un final toţi se miră cu indignare: de ce la noi toţi vor să fure şi doar nişte unităţi nefericite – să muncească?!

Poate fi condamnată şi taxată puterea sovietică pînă la nesfîrşit, nu însă şi în probleme de plasare a priorităţilor informaţionale. La acest capitol era ordine. Eroul ecranelor era omul care producea ceva util, fie cu mintea, fie cu mîinele. Da, exista şi mult sirop cu glazură de nesinceritate, însă, după părerea mea – mai bine să ţi se încleie de dulce, decît să te îneci în zoaie şi sînge.

Cu o alternativă – să faci sport, îndeosebi genuri care te învaţă bine să dai în bot sau să mînuieşti cu agerime un cuţit. Aşa, pentru orice eventualitate. Ca să nu ajungi să fii o treaptă pentru gloria unui potenţial criminal.

Lilia GRUBÎI