Dacă nu-ţi recunoşti greşelile, nu evoluezi

- O altă posibilă variantă a baladei Mioriţa -

Autor: Dinu MIHAIL

Oameni buni şi trecători, haideţi să fim compatrioţi şi să recunoaştem, măcar o dată în an, că sîntem un zăvod de oameni cam sucit uneori… Îi arăţi, bunăoară, ziarul în care scrie că de la 27 aprilie 2014 vom călători mai liber şi mai mult în Europa; că s-a semnat deja un acord bilateral Roma-Chişinău conform căruia moldovenii din Italia lui Romano Prodi (îi pomenesc cu dragoste numele, fiindcă ştiu, am participat la diferite negocieri: a fost un bun prieten al ţării mele, Moldova) vor beneficia de condiţii egale cu cetăţenii peninsulei Apenine – şi nu crede… E, totuşi, un mic pas important pentru Moldova… Zice: “Asta e hîrtie bună de şters într-un loc…”.

Îi vorbeşti de o carte plină de învăţăminte apărută recent, nu te ascultă măcar preţ de un minut. Zice filozofic nea Stafidă al Neamului cel Înţelept ca o dîrjală ciobănească: “Prea multă minte strică”.

Nu respectă elementar conducerea ţării sale (să fim înţeleşi de la bun început: Puterea nu trebuie iubită sau admirată; ea trebuie, sumar, respectată), pe politicieni nu-i mai scoate din corupţi, bandiţi şi hoţi, dar de ici mereu şterpeleşte cîte ceva din bunul public, veşnic aşteaptă pensii şi salarii mari de la guvern…

Nimic, dar absolut nimic nu-i place. Nici candidatura celui mai iubit dintre moldoveni, Iisus Hristos, nu-i bună pentru postul de prim-ministru în Moldova. Am mai spus-o, după Andrei Pleşu: avem voluptatea negativului. Nu ne bucurăm de nimic, nici măcar de răsăritul soarelui, dacă ni se ia dreptul de a bombăni.

Sînt naivul ambulant care crede că se poate face educaţie şi din mers. În fiecare dimineaţă mă deplasez la serviciu cu microbuzul rutei 129. Înainte de a coborî, arunc un calm şi paşnic “mulţumesc” şoferului şi îi urez o zi bună în continuare. Am calculat: numai doi din zece şoferi moldoveni-moldoveni răspund cu amabilitate la amabilitate. Ceilalţi tac şi se uită tîmp la tine ca stîlpul cu ochi şi gură: „Oare cam ce mai vrea şi „pedikul” ista de la mine?! Взяткы?!”. Nu vă supăraţi, însă moldovenii ruşi sînt mult mai amabili faţă de călători.

Una din problemele grave ale Moldovei este aceea a iresponsabilităţii individului. Criticăm clasa politică, dar nu sîntem în stare să-i facem observaţie potlogarului care aruncă în stradă gunoiul direct de la etajul cinci al blocului în care locuieşte.

Organizăm greve şi cerem pe bună dreptate salarii mai mari, condiţii de muncă şi de viaţă mai bune, însă închidem complice-şmechereşte ochii atunci cînd vecinul ori colegul de birou continuă să fure; cînd profesorul îi tapează pe studenţi de bani pentru fiecare colocviu sau examen.

Nu ne implicăm, nu luăm atitudine, nu îi dăm ticălosului peste mînă. Or, se ştie, indiferenţa, neîmpotrivirea la rău este asasinul conştiinţei publice. După cum ar spune Aristotel, responsabilitatea fiecăruia şi a tuturor este o virtute socială.

Există astăzi un refuz aproape total de a cunoaşte, de a ne autocunoaşte şi autoaccepta aşa cum sîntem în realitate, cu slăbiciunile, calităţile şi cu limitele noastre şi fiecare ne vedem mai dotaţi decît sîntem de fapt. Sau îi vedem pe cei din jur mai proşti decît noi în raport cu noi şi astfel pretenţiile noastre se ridică la nivelul acestei aprecieri false.

Cu cît individul este mai moral, mai cult, mai inteligent, pe atît el este mai modest, mai neostentativ.

S-a demonstrat: ratarea omului, a unei colectivităţi, populaţii sau a unui popor vine în anul, în luna, în ora, în clipa în care dai pentru prima oară vina pe altul/alţii.

Fiind mai mult bocitori decît luptători sau muncitori (aici nu despicăm în patru firul cauzelor, căci am intra în discuţii torenţial-interminabile; karoce, muncim mult pentru că muncim ineficient), puţine întreprinderi serioase ne reuşesc în viaţă. De obicei, ceea ce clădim ziua, la noi se dărîmă noaptea, ca în balada “Meşterul Manole”.

Şi atunci, ca să justificăm insuccesul ori lucrul făcut (la beţie) de mîntuială, cum procedăm? Punem eşecul în cîrca altora, a “veneticilor”, a „barbarilor de tirani”, cum scria Andrei Mureşanu (apropos, “Deşteapătă-te, române!” al ţării vecine şi prietene, România, este, alături de imnul Franţei, cel mai agresiv, cel mai războinic imn de stat din Europa, dacă nu chiar din lume). Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Cred că, de fapt, asta e esenţa resemnării mioritice – o evaziune laşă, o capitulare, o dezertare în faţa propriilor neajunsuri (pe care nu avem tăria de a le recunoaşte bărbăteşte).

Slăbiciunile, viciile nu trebuie driblate, evitate sau neglijate, ci asumate conştient şi înfruntate bărbăteşte pînă la diminuarea ori stîrpirea lor definitivă. Să zicem, vine la Tine (cel mai bun element, moldovanul, Mesia neamului românesc) într-o bună zi Mioriţa (Maria) cu verişoară-sa, lelea Cîrlana (Elisaveta), şi te anunţă că pe la apus de soare vor să mi te-omoare baciul ungurean (transilvănean) şi cu cel vrîncean (muntean/român/latin – Roma fiind, în Biblie, Desfrînata lumii)… Nu te şoca, nu tremura ca zgîtia de fată sub iminenţa primului sărut adolescentin: mulţumeşte cuviincios pentru informaţie şi informare, pupă în bot Mioriţa, ocrotitoarea ta, pentru spionaj eficient, desprinde-te definitiv din plămada somnului şi, dacă eşti bărbat, mergi de-i înfruntă pe cei doi cu gînd hiclean…

Nu capitula din start, pînă la apusul soarelui mai este timp ca să-ţi pregăteşti armele şi o tactică defensivă! Dar nu uita: cea mai bună defensivă este ofensiva, adică atacul necruţător. Apără-ţi viaţa, cel mai scump dar care i se poate da, o unică dată, unei fiinţe. Viaţa este singura formă de victorie asupra maladiei maladiilor – moartea. Viul se afirmă doar prin protestul permanent împotriva ameninţării permanente (repetiţie intenţionată!) a morţii.

Cel mai bun aliat al călăului este tăcerea victimei. Măcar să gemi, măcar să drăcuieşti, să scuipi călăul, dacă nu poţi frînge oase.

Probabil că aici funcţionează următorul mecanism psihic şi psihologic: atîta vreme cît altul e de vină, propria ta conştiinţă sau se complace în autocompătimire faţă de sine, sau în complexul de superioritate faţă de celălalt.

Ca să nu cazi în periculoasa senzaţie de superioritate, de care suferă rău toţi românii în raport cu moldovenii, trebuie să ai onestitatea şi tăria de a admite că poţi face unele greşeli.

De exemplu, acum avem o ţară, Moldova. Cum procedăm cu Ea, ţara, o mamă ce de copiii ei e grea, o mamă care naşte totdeauna. O furăm la stînga şi dreapta, o scuipăm şi o vindem în toate cele patru puncte cardinale. Şi iarăşi dăm vina pe alţii, deşi am vrea să fim, măcar, ca balticii.

Abatere lirică despre darea scuipatului pe faţă la români: cei care scuipă azi Moldova, mîine vor scuipa şi România! În privinţa asta să nu ne facem cumva iluzii pruto-dîmboviţene.