Crizele din Georgia şi din Ucraina au făcut ca Belarusul să devină pentru UE un actor stabilizator al spaţiului ex-sovietic.„Ţara prezintă o tendinţă pozitivă pe care vrem să o încurajăm.“ Aceasta a fost explicaţia re­prezentantei europene pentru politică ex­ter­nă, Federica Mogherini, la capătul reuniunii din februarie anul trecut pe tema suspendării cvasitotale a sanc­ţiunilor faţă de Belarus. Trei companii şi 170 de per­so­na­li­tăţi, inclusiv preşedintele Lu­kaşenko, se aflau pe o „listă neagră“ a Uniunii Europene, fiindu-le interzis accesul pe teritoriul comunitar şi în­ghe­ţa­te conturile financiare. Semn al dezgheţului durabil dintre Minsk şi Bruxelles, de anul acesta cetăţenii europeni vor putea călători fă­ră viză în Belarus. Anterior, un semnal de apro­piere faţă de Uniunea Europeană din par­tea Minskului a fost eliberarea tuturor de­ţi­nu­ţilor politici (august 2015), iar alegerile par­la­mentare din toamna anului trecut au în­sem­nat şi o premieră în ultimii 20 de ani: re­in­tra­rea opoziţiei în parlamentul de la Minsk (e drept, foarte timid – un singur mandat din 110!).

Pe acest fond, chiar şi România, destul de ab­sentă pe spaţiul estic, începe să redescopere această ţară: ridicarea nivelului de re­pre­zen­tare prin acreditarea unui ambasador (oc­tom­brie 2015), vizita unei delegaţii guver­na­men­ta­le la Minsk condusă de un secretar de stat (fe­bruarie 2016), urmată de vi­zita unei delegaţii a Par­la­men­tului României (aprilie 2016). În ianuarie, Belarusul şi-a acreditat un ambasador la Bucureşti, în trecut nivelul de reprezentare fiind de în­sărcinat cu afaceri.

Raţiunile pentru care Bru­xel­lesul a reevaluat Minskul nu ţin însă doar de înseninarea climatului intern. Ele re­com­pen­sează politica lui Aleksandr Lukaşenko de echilibru între Est şi Vest. Dincolo de afi­ni­tă­ţile dintre Minsk şi Moscova, economia Be­la­rusului este puternic dependentă de cea rusă. 47% din comerţul ţării se face cu Rusia. O mare parte din veniturile Belarusului provin şi din taxarea activităţilor de tranzit de hidro­car­buri dinspre Rusia spre Uniunea Europeană: 20% din gazul rusesc exportat către UE trece prin gazoductul Yamal, iar petrolul ce tran­zi­tează oleoductul Drujba (cel mai lung din lu­me) reprezintă 20% din nevoile Germaniei.

Es­te, prin urmare, o placă turnantă a tran­zi­tu­lui de hidrocarburi ruseşti către Europa. O al­tă activitate importantă este aceea de re­ex­port de produse petroliere: Belarusul achi­zi­ţio­nează petrol rus la preţ preferenţial pe care îl prelucrează în cele două rafinării – No­vo­po­lotsk în nord şi Mozir în sud - şi apoi îl re­ex­portă către UE, însă la preţul pieţei. În ultimii ani, preşedintele Lukaşenko a căutat să re­du­că această dependenţă. În 2012, Minskul co­manda Venezuelei lui Chavez 800.000 de ba­rili de petrol pe zi, aduşi în ţară via terminalul din Odesa şi oleoductul Odesa-Brodîi. Pro­ce­sul era însă prea complicat şi costisitor şi a fost în cele din urmă abandonat.

Atunci Minskul se orientează spre energia nucleară: în nordul ţării, la Astraveţ, este în construcţie o centrală nucleară şi din 2020 aceasta ar tre­bui să acopere integralitatea nevoilor în ener­gie electrică ale ţării. În faţa refuzului băncilor occidentale de a finanţa şantierul, Rusia în­săşi îl finanţează printr-un credit de 10 mili­ar­de de dolari. Paradoxul este că, acceptînd acest credit, Lukaşenko măreşte dependenţa fa­ţă de marea soră de la Est, deşi scopul cău­tat este cel opus.

Eforturile de a menţine un echilibru în sfera eco­nomică au fost dublate în domeniul politic şi diplomatic. Crizele din Georgia şi din Ucrai­na au făcut că Belarusul să apară în faţa UE ca actor stabilizator al spaţiului ex­-sovietic. Minskul a refuzat să recunoască in­de­pen­den­ţa republicilor separatiste Ossetia de Sud şi Abhazia, iar la izbucnirea crizei din Ucraina, Lu­kaşenko s-a abţinut să condamne noul re­gim ucrainean şi să recunoască noul statut al teritoriilor separatiste, devenind sin­gurul me­dia­tor acceptat atît de Moscova, cît şi de Ki­ev. Această echilibristică foarte com­pli­cată a dat în cele din urmă rezultate, iar pre­zenţa preşedintelui Hollande şi a cancelarei Mer­kel alături de Aleksandr Lukaşenko la Minsk re­pre­zintă un succes incontestabil. Rămîne de văzut dacă această politică va mai fi posibilă în faţa redefinirii raporturilor dintre naţiunile li­der ale Occidentului (SUA, Franţa, Ger­mania) şi Rusia. Pe de o parte, însă, Rusia înseamnă pen­­tru Belarus piaţă, circuite economice moş­te­ni­te din perioada sovietică, capitaluri ru­seşti şi transfer de tehnologie, de cealaltă par­te, Bru­xellesul reprezintă o soluţie limitată pen­tru di­versificare şi contrabalansare, pen­tru care ce­re reforme democratice şi alegeri libere.

Ştefan POPESCU