Precizare: Cu titlu de răspuns bucureşteanului belicos Dan Dungaciu, care a propus ca la 13 noiembrie moldovenii să meargă la votare sub lozinca-declaraţie de război “Votăm împotriva Rusiei!”  

În Mesajul său către Ţară din 23 august 1994, Mihai I de Hohenzollern, ultimul rege al României, spunea cu accentele mîndriei în glas: “România poate sta cu fruntea sus în faţa popoarelor. Stau mărturie faptele de eroism ale Armatei Române, marele număr de ostaşi şi de ofiţeri pe piepturile cărora au strălucit ordinele Mihai Viteazul, Steaua României şi celelalte ordine şi decoraţii, stau mărturie sutele de mii de vieţi jertfite pe cîmpurile de bătălie ale Răsăritului şi Apusului”.

Într-adevăr, «pe cîmpurile de bătălie ale Răsăritului şi Apusului» Armata Română a strălucit (printr-o admirabilă lipsă de eficienţă) atît în Primul, cît şi în Al Doilea Război Mondial.

În anul 1859, Franţa a încercat, prin împăratul Napoleon al III-lea (care fusese carbonar italian, aripa revoluţionară a masoneriei), să creeze, prin unificarea principatelor dunărene Valahia şi Moldova dintre Prut şi Siret, o «zonă de stabilitate şi civilizaţie în Balcani». Nobilă intenţie, jos pălăria în faţa ei, cu precizarea că, de fapt, se urmărea încropirea unui stat-tampon menit să contracareze interesele în această regiune ale marilor puteri de atunci: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic şi Imperiul rus.

Cu toate că drumul de la intenţie pînă la realizare de obicei este lung şi întortocheat, într-un timp relativ scurt s-a văzut că proiectul francez a eşuat, noul stat apărut pe harta Europei fiind mai degrabă un fel de formă fără fond. Prin felul ei tradiţional de a fi din start – băşcălios, coţcăresc, şmecheros, şarlatanesc – România a avut, are şi, probabil, va avea încă mult timp capacitatea rarisimă de a produce celor din jur probleme şi necazuri chiar şi în cazul în care figurează sau, mai bine zis, acţionează pe post de aliat.

Pe parcursul anilor s-a demonstrat fără drept de tăgadă: pînă la urmă, toate oalele coţcăriei diplomatice şi militare româneşti se sparg în capetele aliaţilor săi. Dar să nu anticipăm, ci să lăsăm faptele să vorbească în graiul lor sugestiv şi nepărtinitor.

În Primul Război Mondial, România a fost aliata Rusiei, în această calitate pricinuindu-i mai multe neplăceri decît servicii. Nu întîmplător în cercurile militare ruseşti mulţi au fost împotriva intrării ei în tabăra ţărilor care luptau cu Germania. “Analizînd toate consecinţele intrării României în război de partea Antantei, M. A. E. rus şi Statul Major General au juns la concluzia că este mai bine să aibă România neutră decît aliată – ţara avea o graniţă lungă şi greu de apărat”, scrie istoricul V. K. Şaţillo.

Rămînînd neutră, România ar fi creat o zonă de tampon între sudul Rusiei şi armatele Puterilor Centrale, dar intrînd în război se impuneau eforturi imense din partea Rusiei pentru apărarea unui aliat vădit slab. Genaralul A. A. Brusilov declara încă din 1915 că intrarea României în război va costa Rusia acelaşi număr de divizii, indiferent de partea cui se va afla ea. Dacă va fi de partea inamicului vor fi necesare pentru a-i înfrînge armata; dacă va fi aliată – pentru “a menţine” sectorul românesc al frontului.

Şi Brusilov nu s-a înşelat defel în prognozele sale. Alegînd multă vreme de partea cui să treacă, negociind cînd cu Germania, cînd cu Antanta, în speranţa că va primi pentru «ajutorul» oferit Transilvania şi Bucovina, care intrau în componenţa Austro-Ungariei, urmărind totodată desfăşurarea acţiunilor militare şi aşteptînd momentul favorabil pentru a se afla cu garanţii de partea învingătorilor, România a intrat pînă la urmă în război la 27 august 1916.

Din păcate, tocmai atunci cînd “ofensiva lui Brusilov se sufoca, iar împrejurările favorabile trecuseră” (V. N. Vinogradov). Această întîrziere fusese determinată de timpul necesar şmecheriei româneşti tradiţionale pentru a finaliza operaţia comercială “de valorificare a recoltei anului 1916”: „Înainte de a declara război nemţilor, guvernul de la Bucureşti a vîndut Puterilor Centrale toate rezervele de cereale şi petrol ale ţării, la un peţ foarte mare, estimînd că ulterior va primi totul pe degeaba din partea Rusiei” (A. A. Kersnovski).

“Generalii ruşi priveau cu scepticism capaciţăţile militare ale unei armate române prost înzestrate, pregătirea corpului ofiţeresc nerezistînd, în general, nici unei critici”(V. K. Şaţillo). Astfel, generalul A. A. Samoilo, aflat la începutul anului 1916 la Bucureşti, într-o misiune diplomatică, şi observînd generalii români dedicaţi unor plăceri deşarte, „considerîndu-le un lucru şic pentru vremuri de război”, a tras concluzia că „nu te poţi aştepta la nici un folos din partea unei armate comandate de asemenea conducători”.

Şi acest lucru s-a adeverit. Evoluţia acţiunilor militare desfăşurate de armata română “a depăşit cele mai negre aşteptări ale pesimiştilor… Inamicul a năvălit în teritoriul românesc” (V. N. Vinogradov). La sfîrşitul lunii decembrie 1916, germanii, hotărînd să ofere românilor o lecţie, au ocupat cea mai mare parte a teritoriului românesc, inclusiv Bucureştii. Guvernul şi Curtea regală s-au retras precipitat tocmai la Iaşi, pe malul Prutului.

Generalul A. A. Brusilov îşi amintea mai tîrziu: “La puţin timp după începerea acţiunilor de către armata română s-a dovedit în mod clar: conducerea militară superioară română nu are nici o reprezentare despre dirijarea trupelor în vreme de război; trupele sînt prost instruite, cunosc doar aspectele de paradă ale problemelor militare, artileria nu ştie să tragă, artileria grea aproape că nu există, iar muniţia pentru ea este foarte puţină. În asemenea condiţii nu este de mirare că au fost rapid înfrînte”.

Dar şi atitudinea românilor în ajunul înfrîngerii era obraznic-împăunată şi provocatoare: ei nu doreau să-şi coordoneze acţiunile cu ruşii, ascunzîndu-le acestora dispoziţiunile şi planurile propriului Stat Major General, într-un moment cînd „poziţia avantajoasă, de flanc, a României ne determina să estimăm că germanii se vor năpusti cu toată puterea pumnului lor asupra acestui mic stat, pentru a le interzice ruşilor orice posibilitate de a influenţa politic Balcanii şi pentru a-şi deschide ieşirea în flancul liniei de apărare a ruşilor. Mă îndoiesc că armata română, lipsită de experienţa luptelor, ar rezista presiunii germanilor şi, în aceste condiţii, alianţa cu România ar fi avut numai un caracter negativ pentru Rusia, cum şi s-a întîmplat în realitate” (A. M. Zaioncikovski).

Se pune de la sine întrebarea: „De ce trebuia atrasă România în război, când se ştia că armata română nu corespundea nici celor mai modeste exigenţe pretinse armatelor moderne?” (A. I. Verhovski). Motivul era evident: Franţa – iarăşi Franţa, ca şi în secolul al XIX-lea! –, cu o energie deosebită, a condamnat-o să intre, urmărind să dizloce cît mai multe forţe de pe teatrul de vest al acţiunilor militare. Aliaţii occidentali ai Rusiei, în special Franţa, au avut şi cel mai mare avantaj: „de pe umerii francezi pe cei ruseşti a fost mutată povara a nouă divizii germane bine pregătite” (A. A. Kersnovski). Iar Rusia, pentru a salva proaspeţii aliaţi, a fost nevoită să trimită 36 de divizii de infanterie şi 13 de cavalerie, împotriva cărora acţionau 30 de divizii de infanterie şi 7 de cavalerie din patru state inamice.

În acest fel, “victoria diplomatică a Antantei, legată de intrarea României în război, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus, aşa cum prognozau strategii militari ruşi. România nu a putut opune nimic inamicilor săi, părăsind ruşinos cîmpul de luptă. Ca rezultat, pentru a salva ţara de la înfrîngerea inevitabilă, în România au fost aduse trupe ruse, după care frontul de est s-a lungit cu 1. 000 de kilometri. Forţele armatei ruse, care şi aşa sufereau de insuficienţa armamentului, au devenit din acel moment tot mai diluate” (V. K. Şaţillo).

Cu toate că s-a dovedit un atît de incapabil aliat al Rusiei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi chiar al Bulgariei, în anul 1918 România a profitat cu entuziasm, cu cîntece, flori şi (dulci) trădări, de slăbiciunea aliatului şi protectorului său de dăunăzi, pentru a realiza pe seama lui „România Mare”. În perioada războiului civil ea a participat la intervenţia împotriva Rusiei Sovietice, ocupînd în ianuarie 1918 Basarabia şi interpretînd comedia despre aşa-numita unire „liber-consimţită” cu România.

Clădirea în care la 27 martie 1918 Sfatul Ţării şi-a desfăşurat lucrările şedinţei festive de unire a Basarabiei cu România era înconjurată de trupe ale armatei române. Nu mai stăruim asupra atmosferei de dublă teroare în care s-a votat atunci, dacă ţinem cont de faptul că după 14 ianuarie 1918 fusese arestat Congresul III al ţăranilor basarabeni; că în perioada imediat premergătoare votului din 27 martie 1918 au fost împuşcaţi de către armata română cinci deputaţi ai Statului Ţării: Rudiev, Prahniţchi, Ciumacenco, Panţîri şi Cotoros.

Dar să nu ne abatem, cu sfînta unire mirobolantă, de la trebi: apetitul declanşat prin surprindere nu era încă potolit şi trupele române au continuat să se deplaseze către Nistru, începînd ofensiva asupra Odessei. În ciocnirile care au urmat cu soldaţii roşii au întîmpinat o rezistenţă serioasă, după care au iniţiat negocieri, iar între 5-9 martie 1918 au semnat „Protocolul cu privire la lichidarea conflictului ruso-român”, prin care acceptau retragerea trupelor din Basarabia şi renunţarea guvernului român la orice amestec în viaţa internă şi politică a acesteia. Dar ţi-ai găsit omul, românul adică, care să se ţină de cuvînt şi de litera tratatului! „România a căpătat însă o amânare de la istorie în îndeplinirea acestor condiţii, deoarece noul val de evenimente (sub forma ocupaţiei austro-germane şi a amplului Război civil) a separat pentru multă vreme ambele părţi” (N. Kakurin).

Între timp, în interiorul Rusiei s-a declanşat Războiul civil, trupele române au ocupat Bucovina de Nord în noiembrie 1918, iar de la Austro-Ungaria, aflată în dezagregare, a cucerit Transilvania.

Pentru conformitate, Dinu MIHAIL

P.S.: În Episodul II, cu galben de bostan la fundul pantalonilor, al serialului Drumul glorios al Armatei Române de la Stalingrad la Bagdad vom vorbi despre acţiunile românilor pe fronturile de Răsărit ale celui de Al Doilea Război Mondial.