Erau lacomi, omorau pentru avere şi-şi duceau viaţa în orgii

O parte a voievozilor români au intrat în galeria celor mai detestate personaje ale istoriei românilor. De obicei, în istoria românilor au ieşit în evidenţă voievozii-eroi. Pe lîngă aceşti lideri-eroi se află însă o întreagă galerie de voievozi desfrînaţi, criminali sau care pur şi simplu şi-au îngrozit supuşi. De altfel, ca în orice altă ţară medievală a Europei, numărul reformatorilor, eroilor militari, al strategilor şi a întemeietorilor legendari este mic în comparaţie cu infamii care au hotărît vremelnic soarta supuşilor.

Petru Rareş, fiul ilegitim al marelui Ştefan cel Mare, a fost un voievod marcant şi destoinic. Fiii săi însă nu s-au ridicat la aşteptările tatălui. Cel care i-a urmat tatălui său a fost Iliaş Rareş (3 Septembrie 1546-11 Iunie 1551). Era fiul cel mare al voievodului Petru Rareş şi a petrecut o bună perioadă la Istanbul, ca zălog a credinţei părintelui său faţă de Poartă. Contemporanii săi spun că această perioadă petrecută de Iliaş în Imperiul Otoman i-a schimbat viaţa. Iliaş s-a ”turcit” împrumutînd obiceiuri orientale şi metehne de prinţ otoman. O dată ce a luat tronul tatălui său, nu a dovedit calităţi de lider. Din contră a lăsat ţara în seama boierilor şi a dus-o numai în distracţii. Destrăbălările ciudate şi fără limită a voievodului moldovean, a stîrnit revolta şi dispreţul supuşilor. „Din afară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit. Că avîndu lîngă sine sfetnici tineri turci, cu cari ziua petrecea şi să dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-a îndepărtat”, scria cronicarul Grigore Ureche. Mai mult decît atît, în ciuda eforturilor tatălui şi a bunicului, Iliaş Rareş s-a dovedit un supus fidel turcilor, întreprinzînd la ordinul lor mai multe expediţii contra transilvănenilor. Sătul de critici şi speriat de o posibilă revoltă, Iliaş fuge la turci şi se converteşte la mahomedanism.

Fratele său Ştefan al VI-lea Rareş (1551-1552) i-a urmat la tron. Din păcate nici acest fiu nu a făcut cinste tatălui. Din contră la fel ca şi fratele său mai mare, era aplecat către destrăbălări şi pe deasupra era şi crud. Provoacă scandaluri sexuale în Moldova, implicîndu-se, de multe ori cu forţa, în relaţii scandaloase cu fiicele şi soţiile boierilor. Era considerat de contemporani un desfrînat fără pereche. ”Foarte autoritar şi, pe deasupra, foarte desfrînat, deşi avea soţie, Caterina, şi un fiu, Petru, a cărui soartă ulterioară ne este necunoscută, a stîrnit repede ura boierilor”, scria Ştefan Gorovei, în lucrarea sa ”Muşatinii„. Ştefan al VI-lea Rareş nu a avut însă inspiraţia de a proceda precum fratele său. A rămas pe tron şi a fost asasinat de boieri în 1552 în tabăra militară de la Ţuţora.

Neamţul care şi-a bătut joc de Moldova. În galeria infamilor de pe tronul Moldovei, s-a aflat un alt fiu, de această dată ilegitim a marelui Petru Rareş. Se numea Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareş cu o nemţoaică din Braşov, Ecaterina Weiss, pe care a cunoscut-o se pare în campaniile sale din Ardeal. Iancu Sasul ajunge pe tronul Moldovei după ce s-a căsătorit cu o prinţesă din neamul Paleologilor şi după o serie de maşinaţiuni la Constantinopol. De altfel, profită şi de situaţia precară a voievodului moldovean Petru Şchiopul, un domnitor ce tocmai îl nemulţumise pe sultan. Iancu Sasul domneşte în Moldova în perioada 1579-1582 şi ajunge să scandalizeze întreaga ţară. Era plin de cruzime, jecmănise populaţia cu biruri grele şi pe deasupra era şi afemeiat. În primul rînd, Iancu Sasu era foarte lacom şi a ucis mulţi boieri pentru a le lua averile. ”Lăcomie de avuţie nespusă, pre mulţi au omorît”, spunea cronicarul Grigore Ureche. Una dintre victimele lui Iancu Sasul a fost boierul-cărturar Ioan Golia, ucis fără milă şi fără motiv pentru confiscarea averilor sale. Mai mult decît atît, îşi bătea joc de fetele şi nevestele boierilor. ”Ce nice de curtea sa nu să ferea, că jupînesele boierilor de la masa doamniei sale le scotea, de le făcea silă”, adăuga Grigore Ureche. Acelaşi cronicar spune convins că Iancu Sasul era ” om curvariu peste seamă”. Ţăranii erau şi ei nemulţumiţi de lăcomia voievodului şi au avut loc revolte şi chiar fugi ale ţăranilor peste Nistru. La toate acestea se adăuga şi faptul că Iancu Sasul era ”eretic„ pentru Moldoveni, fiind luteran. Iancu Sasul face greşeală să-i trădeze pe turci în favoarea Habsburgilor. În acel moment este mazilit, fuge din ţară, dar este prins şi omorît.

Mihnea, coşmarul preoţilor şi al poporului. Un alt voievod cunoscut pentru cruzimea şi destrăbălările sale a fost Mihnea cel Rău (1508-1509), de această dată un domnitor din Ţara Românească. La rîndul său, a fost fiu al unui domnitor învăluit în aură de legendă. Mai precis fiul lui Vlad Ţepeş. Mihnea s-a ales cu porecla de ”cel Rău„ din cauza cruzimii sale. Se pare că de fapt porecla i-a fost atribuită şi de rivalii săi, boierii Craioveşti. De altfel, mărturiile rămase din aceea perioadă îl înfăţişează pe Mihnea ca pe un tiran crud şi afemeiat. La fel ca şi Iancu Sasul, era dornic de avere. Poftise în special la bogăţiile marilor boieri şi începuse să-i ucidă fără judecată şi fără motiv, spune cronicarul Gavril Protul, un mare adversar al voievodului. ”Apucînd domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea oii şi îşi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul, iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mîna şi-o întărea spre răni, şi prinse pre toţi boierii cei mari şi aleşi, muncindu-i cu multe munci cumplite şi le lua toată avuţia. (..) Unora le-a tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-a spînzurat şi pre alţii i-a înecat; iar el se îmbogăţea şi creştea ca chedrul pînă la cer şi-şi împlinea toată voia sa”, scria Gavril Protul. De altfel Mihnea, spune acelaşi cronicar, necinstea fetele şi nevestele boierilor, pe unele siluindu-le de faţă cu taţii sau soţii. „Şi se culca cu jupînesele lor şi cu fetele lor înaintea ochilor lor.”, scria Gavril Protul. Ceea ce a stîrnit revolta în sînul populaţiei, a fost atitudinea voievodului faţă de biserica. A tras cu tunul în mănăstire, după ce s-a convertit la catolicism. Boierii au cerut sprijinul turcilor care l-au îndepărtat de pe tron. Mihnea fuge în Transilvania. Este însă urmărit de un ”răzbunător„ şi ucis pe treptele Bisericii Parohiale din Sibiu. „Aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui sfeti Nifon, au rănit şi au omorît pre urîtul muncitor, pre Mihnea, şi stătu ca Fineas în Ţara Madiamului pentru ovrei şi fură lucrurile lui pre îngăduinţă. Aşa şi acest Dumitru stătu şi fu pre îngăduinţa tuturor. Şi să opri războiul şi dobîndi laudă”, se arată în letopiseţul Cantacuzinesc.

Alexandru, cel care l-a condamnat pe Mihai Viteazul. Un alt voievod renumit pentru infamia sa, a fost Alexandru al III-lea (August 1592-Septembrie 1593), voievod al Ţării Româneşti. A fost numit în epocă, cum altfel, ”cel Rău”. Porecla nu i s-a tras de această dată de la un clan boieresc, ci de la cruzimea sa. A trăit în tinereţe la turci. Se spune că a dus o viaţă destrăbălată şi a ajuns să fie închis pentru datorii în Insula Rhodos. Reuşeşte să adune din nou avere şi, fiind prieten cu aga ienicerilor, ajunge domn în Moldova, contra sumei de 900.000 de florini. Nu rezistă mult, fiindcă nu reuşeşte să-şi achite datoriile faţă de creditorii, care i-au dat florinii pentru cumpărarea tronului. Ajunge însă în 1592 pe tronul Ţării Româneşti. În această ţară însă reuşeşte să devină un coşmar pentru populaţie. La fel ca şi Mihnea, Alexandru al III-lea era lacom şi căuta să-şi rotunjească averea prin confiscarea averilor boiereşti. Totodată, a obţinut tronul de la turci cu sume considerabile de bani, pe care trebuia să le acopere. Din această cauză a jecmănit toată populaţia. ”Avea puţină bunăvoinţă faţă de supuşi şi contractase multe datorii cu neputinţă de a fi răbdate, preţuite cam la 10 poveri de aur. Pe lîngă aceasta, adusese o aşa mare mulţime de turci chiar în aceea ţară şi pînă atunci destul de crunt lovită încît încercau să şi-o uzurpe ca pe o provincie ocupată definitiv; să asuprească cu noi feluri de jafuri şi cu o cruzime mai mult decît tiranică, cu cele mai mari silnicii pe locuitorii cu totul apăsaţi”, scria cronicarul Baltasar Walther, cuprins în lucrarea ”Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane”, scrisă de Dan Simionescu. Era considerat un tiran şi de alţi cronicari ai vremii. “Tiran neîntrecut şi om fără milă, despre care se spune că de cîte ori ieşea la cîmp nu uita niciodată să taie cîte un boier. Tăiat-a odată acasă, în ţară, şaptezeci şi cinci de boieri. Aşa se spune”, scria cronicarul Szamosközy. Totodată este cunoscut episodul în care Alexandru cel Rău încearcă să-l ucidă pe Mihai Viteazul. În cele din urmă a fost mazilit, la cererile boierilor munteni, dar şi prin intervenţia lui Mihai Viteazul, care se pare că oferise mai mult pentru tron. Aceşti voievozi sînt doar o parte din galeria infamilor care au ajuns pe tronurile celor două Principate, mulţi fii sau nepoţi a marilor voievozi-eroi ai istoriei românilor.