Parastasele de pe la provincie demult fac parte din cronica mondenă rustică. Tot aici se înscriu nunţile şi cumătriile, însă în textul de mai jos mă voi referi la subiecte mai triste. Apropo, hramurile le-am omis din lista respectivă pentru că ultima serbare a capitalei a demonstrat că acestea n-au nici o deosebire în funcţie de criterii geografice şi categorii teritorial-administrative. Dimpotrivă, cunosc centre raionale unde organizarea hramului a depăşit calitativ cu mult chermesele de la Chişinău.

Deci, cum ziceam, parastasele din afara capitalei constituie nişte activităţi despre care satul sau un orăşel provincial are de vorbit şi de discutat ceva timp. Pentru gura tîrgului e chiar o ocupaţie de divertisment, pentru că, dată fiind propria sărăcie spirituală şi materială, este deosebit de interesant de analizat la alţii ce s-a dat de pomană, cui, cît, cum a cîntat preotul prohodul, ce s-a servit la praznic etc. etc.

La o anumită vîrstă ocupaţia devine chiar un fel de „zăbavă” pentru babe şi moşnegi. Cum ar fi, bunăoară, pentru o mătuşă de-a mea de pe bunica care mai ştie bine şi să povestească. Duminică a fost în ospeţie, ca de obicei plină de noutăţi şi informaţii locale, şi, dacă alteori mai trec pe alături cu ascultatul, atunci de data aceasta chiar am fost atentă, mai ales că recent fusese la înmormîntarea unei prietene, pe care o cunosc şi eu.

Potrivit mătuşii, „aşa mort n-a văzut Căuşeniul. A venit fiică-sa care trăieşte la Moscova şi a făcut totul după moda de-acolo. Gropari n-au fost că răposata a fost dusă cu „catafalcul” comandat de fiică-sa la Chişinău, nimeni n-a plecat fără pomeni scumpe. Praznicul l-a făcut la restaurant, iar pe masă a fost tot ce vrei, fel de fel de delicatese. Tare frumos a îngropat-o, dar şi tare omeneşte a cătat-o cît a zăcut”. Mda, pot să cred c-a fost frumos, dacă-i vorba de catafalc, dric, pomeni scumpe şi bucate alese…

Important însă în această istorie este altceva. Răposata a fost o femeie văzută pe vremuri, cu funcţie înaltă şi influentă. Nu o ţin minte cu neamuri şi familie numeroasă, nu mai ştiu dacă a avut soţ sau nu. Este drept că a crescut o fiică pe care a adoptat-o de mică, deci e „sînge străin”. Fata a avut parte de tot ce este mai bun. Nu mă refer la aspectul material, ci mai mult la grija părintească, investiţiile sufleteşti, studii ş.a. Fiind rusofonă, a făcut o facultate la Moscova, unde şi-a găsit perechea şi s-a stabilit cu traiul. Mama i-a rămas la Căuşeni, de unde n-a vrut să plece nici în ruptul capului, însă nici într-un caz nu se poate afirma că a fost uitată de fiică. Ultimii ani a fost greu bolnavă şi dacă nici în asemenea condiţii nu s-a lăsat înduplecată să fie luată la Moscova, a avut parte de cele mai bune şi calificate îngrijiri achitate generos de fiică. Şi aşa cum şi-a dorit: ceasul cel din urmă a găsit-o acasă, în propriul aşternut, în curăţenie şi alături de familia fiicei sosită de urgenţă la căpătîiul mamei. Despre praznic deja se ştie.

Această poveste vine să se întîmple cam în acelaşi segment de timp cu un caz, care într-un fel a şocat localitatea. O altă femeie, de asemenea binecunoscută, pe vremuri cu familie trainică, avută, soţ gospodar şi două fete bune, este prinsă de bătrîneţe în văduvie şi cu sănătatea şubrezită rău de tot. Boala şi vîrsta nu fac omul mai înţelept, mai răbdător şi mai suportabil, iar slăbiciunea corpului împreună cu cea a minţii este o grea încercare. Or, cele două fiice de sînge (foarte bine asigurate material şi datorită susţinerii consistente a părinţilor) n-au găsit altă soluţie mai bună şi, la un moment dat, cînd şi-au închipuit ele că nu mai pot suporta, au ales să-şi ducă mama la azilul de bătrîni dintr-un sat învecinat, instituţie de la care miroase a urină de la un kilometru. Bătrîna care a muncit toată viaţa ca un ocnaş, fiind tînără şi în puteri le-a făcut case la ambele fete, le-a dădăcit copiii, de cum a ajuns neputincioasă n-a avut parte de un colţ în locuinţele cu etaje ale fiicelor şi a nimerit pentru îngrijire în „casă de stat”. Culmea penibilului este că n-ar fi exclus ca atunci cînd îi va veni timpul, fiicele să-i organizeze femeii pompe funebre cu orchestră militară şi parastase luxoase, care însă nu vor fi în stare să acopere ruşinea şi umilinţa cu iz de urină de la azil.

Dacă mă adîncesc în problemă mă tem că nu încap în această pagină. Moralitatea, recunoştinţa, omenia pot avea diferite forme. Moment ce-ar trebui luat în seamă de unele familii care, pierzînd orice speranţă de-a avea copilul lor, aleg să-şi trăiască viaţa în plăceri pentru sine, motivînd că nu riscă o înfiere pentru că nu sînt siguri pe cine şi ce sînge iau în casă. Greu de spus. Cred că pînă la urmă contează ideea şi dorinţa de-a dărui căldura familiei unui suflet lipsit de această normalitate. Iar viaţa ne demonstrează cu prisosinţă că orice copil e o loterie şi cîteodată al tău ţi-o poate face lată, iar „sîngele străin” poate închega atîta gratitudine, dragoste şi fidelitate că ajunge pentru un orfelinat întreg.

Lilia GRUBÎI