Cîte ceva despre patologia individului obsedat de putere şi control absolut

Există o categorie de dictatori al căror comportament le pre-vizualizează un sfîrşit pe măsura nelegiuirii cu care i-au terorizat pe cei asupra cărora şi-au exercitat puterea. Dictatorul este acel individ care are puteri nelimitate, îşi impune propria voinţă asupra majorităţii pe care o exploatează tiranic şi îi pedepseşte chiar şi cu moartea pe cei care nu i se supun. Un dictator este cel care conduce o ţară după bunul lui plac, dar şi acel individ care conduce un clan mafiot la nivel naţional. Dincolo de aceste două exemple, dictatura, în esenţa ei, are însă multiple forme de reprezentare, începînd de la cea de tip casnic, continuînd cu dictatura multinaţionalelor, a cercurilor financiare internaţionale, a reglementărilor de tip globalist, mai nou cea a Corectitudinii Politice etc.

Cîţiva dictatori

Dictator a fost şi Iulius Cezar, însă, deşi a fost unul iluminat, a sfîrşit ucis de credinciosul lui Brutus, la fel de sîngeros ca şi împăratul roman Caligula, un tiran cu adevărat sălbatic. Dictator a fost şi liderul comunist român Nicolae Ceauşescu, pe care românii înfometaţi şi disperaţi, indiferent de cît a construit în România, l-au ucis în ziua Crăciunului din anul 1989, fireşte că nu fără „impulsionări colective externe”. Un dictator grijuliu cu binele libienilor, la modul cel mai real cu putinţă, în contrast cu viţa luxuriantă pe care şi-o trăia, a fost şi Gaddafi, dar a fost ucis cu bestialitate tot de către libieni, iar asta pentru că a devenise indezirabil pentru occidentali. Ca o paranteză la acest ultim exemplu, este demn de remarcat faptul că Occidentul, dorind să „democratizeze lumea arabă” prin înlăturarea dictatorilor care-şi ţineau ţările în frîu şi cetăţenii trăiau mulţumitor, în locul dictaturii a semănat haos şi adevărate războaie civile sau lupte de guerilă în ţări ca Irak, Egipt, Libia, Siria care încă este în stare de „experiment sîngeros” etc.

Dictatori legitimi şi ilegitimi

Există dictatori legitimi şi ilegitimi. FMI sau Banca Mondială, de exemplu, sînt dictatori legitimi, la fel cum, în virtutea legislaţiilor naţionale de atunci, au fost Stalin, Hitler, Ceauşescu ori politica americană de exterminare a indienilor băştinaşi.

Un dictator ilegitim a fost Rafael Trujillo în Republica Dominicană, instalat la Putere cu sprijin american în 1930 şi ucis ca un cîine în 1961, tot cu „asistenţă americană”. Tot dictatori ilegitimi au fost Al Capone, celebrul gangster american, sau Pablo Escobar, lordul drogurilor din Columbia, care avea atîţi bani încît nici nu ştia ce să facă cu ei, mai ales că nu-i putea depune în bănci, motiv pentru care şobolanii i-au ronţăit cam 10%, dintr-un stoc de 25 de miliarde de dolari; el cheltuia 2500 de dolari pe lună doar pe elasticele cu care lega teancurile de bancnote. Un caz rarisim în lumea Mafiei este Al Capone, iar asta pentru că a murit în patul lui, în libertate, după ce făcuse puşcărie nu pentru crimele comise sau comandate, ci pentru evaziune fiscală, singurul cap de acuzare care i-a putut fi probat. Escobar, însă, cel mai mare infractor al lumii, a murit într-un schimb de focuri, în 1993, la o zi după ce împlinise 44 de ani.

Dictatorul moldovean ilegitim

Republica Moldova nu se „mîndreşte” doar cu locurile fruntaşe ocupate anual în rîndul naţiunilor celor mai beţive de pe Pămînt, ci şi cu aceea că este condusă din umbră de către dictatorul ilegitim Vladimir Plahotniuc. Unii jurnalişti moldoveni i-au atribuit deja supranumele de Al Capone. În subconştient, aceştia probabil că îi doresc să moară în patul lui la fel ca şi celebrul gangster american. Dacă ar fi să facem însă nişte paralele, Plahotniuc se comportă aproximativ la fel ca şi Escobar, „sfinţindu-şi” veniturile dubioase prin „acte caritabile”. Din banii cîştigaţi din comercializarea „morţii albe” (drogurile), Escobar dona o parte infimă construirii de spitale, biserici, terenuri de sport (sic!) etc. Plahotniuc, copiind-ul, procedează aproximativ la fel prin intermediul Fundaţiei Edelweiss. Fireşte că la o scară meschină.

Plahotniuc nu are nimic de-a face cu Al Capone, care a fost un gangster problemă doar a Americii. Escobar însă a fost un infractor vînat de serviciile secrete cele mai puternice din lume, fiind deci un pericol internaţionalizat. Plahotniuc nu este pe aceeaşi „scară valorică naţională” cu Al Capone, ci pe cea reprezentată de Escobar, dar fireşte că la dimensiuni caricaturale şi, în acelaşi timp, periculoase, iar asta pentru că el s-a „internaţionalizat” singur orbit de conştiinţa propriei puteri, iar asta şi prin afirmarea politică. Escobar a devenit multimiliardar pentru că a fost un geniu al traficului internaţional cu droguri, nu pentru că s-ar fi folosit de politică pentru a-şi fura propriul popor. În schimb, Plahotniuc a devenit probabil cel mai bogat om din Moldova şi stăpînul acestei ţări fără să fi inventat nimic, fără ca să aibă şansa de a ieşi în faţa moldovenilor şi să le spună: „Vedeţi, aceasta este creaţia mea de care se vor bucura şi copiii voştri!” În averile deţinute, el rivalizează cu miliardarii oneşti din Occident care au făcut ceva pentru ţările lor, deşi el, în faţa unor anchetatori integri, nu ar putea să explice prin ce căi licite şi-a dobîndit uriaşele averi pe care le are.

„Internaţionalizarea” pe care el îşi imaginează că şi-a asumat-o doar politic s-ar putea să-i joace feste. Sînt sigur că nu-i atît de prost încît să nu ştie că serviciile secrete din toate ţările cu care Republica Moldova are relaţii dispun de informaţii veridice despre adevărata lui identitate de dictator ilegitim! Faptul că Plahotniuc „mai obţine” o serie de întrevederi cu oficiali europeni şi americani îmi aminteşte de relaţiile de început şi de sfîrşit ale americanilor cu Rafael Trujillo din Republica Dominicană ori cu fostul dictator Noriega din Ciudad de Panama, ca să mă opresc doar la acestea. La toate aceste chestiuni ar trebui să se gîndească Plahotniuc, nu la „strategiile” consilierilor lui care oricum se vor reorienta spre alt dictator după ce el va deveni, inevitabil, istorie! Domnilor, Gaddafi a sponsorizat la greu un fost Preşedinte francez, dar tot francezii au fost cei care „i-au desenat moartea”! Aceasta-i doar o paranteză sugestivă, în general!

Securizîndu-se atît, ne demonstrează cît este de laş

Pînă să intre în politică, Plahotnic era un personaj misterios. Observaţi că şi acum este la fel de misterios, chiar dacă se mai lasă filmat? Problema pe care el nu şi-o conştientizează constă în aceea că reticenţele lui faţă de un dialog onest, uman şi spontan cu jurnaliştii ori cu oamenii întîlniţi ad-hoc l-au transformat în cel mai hidos personaj din această ţară. De-a lungul vieţii, am cunoscut suficienţi oameni puternici care se inhibau în faţa publicului sau a camerelor de luat vederi. Acesta nu-i un defect. Normal este să-l recunoşti public pentru că numai astfel poţi scăpa de o astfel de inhibiţie.

Cînd intri însă în politică, fuga de jurnalişti şi de întrebările incomode ale unui ins din mulţime înseamnă sinucidere politică. Declarînd că este politician, fiind şi dictatorul din umbră al ţării, măcar pentru a se justifica ar trebui să creeze aparenţele democratice ale omului politic liber şi responsabil faţă de poporul pe care are pretenţia că îl reprezintă. Numai dictatorii legitimi sau ilegitimi dădeau interviuri televizate aranjate sau făceau comunicate de presă fără întrebări din partea presei, aşa cum o face Plahotniuc! Orice interviu este o provocare, iar acesta devine un deliciu în clipa în care cel intervievat demonstrează că este mai inteligent decît ziaristul care-l chestionează. Dacă Plahotniuc este atît de deştept încît a ajuns să conducă din umbră o ţară, de ce nu este la fel de deştept şi în faţa unor jurnalişti?

Orice om cinstit are duşmani convenţionali sau conjuncturali inevitabili, dar asta nu-i limitează dreptul de a se simţi şi circula liber oriunde doreşte. Tradiţional şi justificat, şefii celor mai mari State ale lumii şi marile vedete au nevoie de pază de corp din motive pe care nu are rost să le mai invoc. Modalităţile ostentative prin care Plahotniuc vrea să-şi demonstreze puterea prin etalarea unor paznici muşchiuloşi de-ai lui trezesc stupoare tuturor celor cu care intră în contact. El nu înţelege că o astfel de pază nu este percepută de nici un om civilizat ca fiind a unui lider politic, ci a unui mare mafiot. În Europa civilizată, premierii şi miniştri merg pe jos, cu bicicleta, trenul sau metroul fără nici o pază de corp. La Chişinău, Plahotniuc este păzit ca şi cum ar fi Trump sau Putin,

De cine se păzeşte şi de ce crime crede că poate fi pedepsit de cineva, doar el ştie cel mai bine. Intrînd însă în politică, păcatele şi riscurile lui personale sînt total neimportante în raport cu obligaţia lui elementară de a ieşi liber în faţa oamenilor. În fond, Plahotniuc ne demonstrează că este un laş prin tocmai măsurile de securitate personală de care nu se poate lipsi. Dublat fiind şi de omul politic care se revendică, devine şi penibil prin aceea că arată lumii că nu are nici măcar vocaţia martirajului, adică măcar a omului care riscă orice, chiar şi viaţa, în numele binelui compatrioţilor săi.

Privind în ansamblu, dincolo de temerile lui că poate fi ucis de cineva pentru ceva despre care numai el ştie, obsesia lui faţă de siguranţa propriei persoane ne poate face să-i atribuim şi motivaţii clinice. Evit să pomenesc anumite încadrări de natură medicală afectivă spre a nu fi acţionat în judecată, dar întreb orice medic psihiatru: Cum poate încadra cele amintite mai sus, analizîndu-se şi gestul năucitor al lui Plahotniuc prin care acesta, la ultimul comunicat de presă public, a venit cu o sticlă de apă minerală pe care şi-a pus-o pe pupitru şi a luat-o înapoi cînd a plecat? Eu ştiu pentru că sînt oarecum priceput, dar îi las pe medici să se pronunţe!

Dincolo de toate cele arătate pînă acum, de frustrările bănuite pe care le are sau de temerile lui, prin refuzul lui obsedant de a ieşi liber şi a comunica cu presa, Plahotniuc îşi trădează involuntar dispreţul lui profund faţă de toţi moldovenii şi, în general, faţă de restul lumii care… „nu-l înţelege”! De aici i se vor trage toate cele ce vor urma! Crede că a ajuns atît de Sus încît doar dispreţul său i se cuvine oricui! Aşa au crezut şi Ceauşescu, Hitler, Escobar, Gaddafi, Al Capone, Trujillo faţă de americani şi, în general, cam toţi liderii mafioţi!

Orice nebun găseşte motive superioare să rîdă de alt nebun, orice prost găseşte destule motive să rîdă de altul mai prost decît el, orice mafiot se uită cu dispreţ la alt mafiot ca şi el, orice dictator, legitim sau ilegitim, crezîndu-se nemuritor, se uită cu superioritate la ceilalţi dictatori! Deocamdată, Plahotniuc ne dispreţuieşte cam pe toţi şi se pare că merităm! Nu-i el de vină, ci…

Mihai CONŢIU