Mai demult, pe cînd cabinetul de lucru al lui Nicolae Ceaushima nu era de şase metri pătraţi (vezi mormîntul geniului carpatin din Cimitirul Ghencea, Bucureşti), ci de 237. 500 de kilometri pătraţi (vezi suprafaţa unui pămînt numit România), am urmărit la Televiziunea Română un film cu denumirea din capul acestor rînduri. De fapt, filmul se numea “Puterea şi Adevărul”, eu schimbînd cu de la sine putere locul termenilor din respect pentru noţiunea de “adevăr”, veşnic gonită la fundul mării, mereu exilată în coada alineatelor şi a propoziţiilor.

Atît mai ţin minte, ca prin ceaţă, din cele două epizoade realizate după un scenariu de Titus Popovici: distribuţia era dominată autoritar de temperamentul vulcanic al celebrului actor Mircea Albulescu, cu fruntea eşuată în nişte enorme sprîncene blonde. Practic, o pereche de şobolani lipiţi cu scoci pe frunte, dom’le, nu sprîncene! Dacă nu mă driblează memoria, Puterea era minunatul Partid Comunist Român, prin Adevăr subînţelegîndu-se suavissima Ideologie Comunistă în variantă dîmboviţeană.

Ca să ne imaginăm vizual cum arată adevărul în raport cu puterea, să ne gîndim la un şoricel şi la un elefant. Adevărul este şoricelul, iar Puterea este, evident, elefantul. Diferenţele de gabarit sînt atît de mari, încît te apucă ameţelile. Oare poate fi convins un munte de carne şi forţă să ţină cont sau cel puţin să respecte, măcar din cînd în cînd, un şoricel de adevăr acolo?

Mult depinde şi de sintaxa comportamentului adevărului, căci pentru a te impune nu este suficient să ai dreptate, mai ales că adevărul nu întotdeauna coincide cu dreptatea.

Depinde mult de ton. De intrarea “în temă”. Contează enorm felul în care ştii să formulezi şi să serveşti adevărul, în ce garnitură şi cum îl pui pe platou la masa mereu rotundă dar totuşi colţuroasă a tratativelor.

Situaţia imediat-istorică ne îndreptăţeşte să spunem că Adevărul este aplicarea strictă şi neselectivă a Legii în statul moldovenesc, iar Puterea e voinţa conducerii de astăzi de a realiza acest deziderat, acest comandament social prezent în toate discuţiile din societate.

Orice s-ar spune, oricîţi purici burduhoşi i-am găsi în cap codului/corpului actual de legi, el există şi este relativ bine închegat. Întrebare: Ce-i lipseşte pentru a fi aplicat, nediscriminatoriu şi consecvent, la scara întregii ţări? Răspuns: Îi lipseşte voinţa politică, exprimată clar şi cinstit, a actualei conduceri de vîrf... Pentru că în condiţii de haos special întreţinut, în ape tulburi se pescuiesc mai uşor milioanele şi miliardele. De euroi, fraţilor, căci cu leul nostru e altă poveste, e o potaie jigărîtă în viziunea celor cu pîinea şi cuţitul.

Conducere care se dă cu capul de toţi pereţii existenţei şi spune la fiecare colţ de secundă că este pro-europeană. Adică se vrea într-un Occident în care respectul faţă de legi se află constant în capul mesei. Apoi, vorba lui Petru Cărare, să nu le dai acestor făţarnici, în loc de pită, un calup de dinamită?

Va apărea, odată şi odată, un om neşantajabil, care va spune cu voce tare, de se va cutremura Moldova: Eu am venit să aplic Legea! Atît. E suficient doar atît, fără istericale şi strămoşească diaree verbală. Atunci, pînă şi dacii de pe Columna lui Traian de la Roma se vor însufleţi şi vor da aprobator din cap.

Deci, avem o şansă. Una perfect reală. Aceea de a pune ţara pe roate, de a o scoate din chingile neputinţei economice. De ce să nu ratăm această şansă, în dulcele stil clasic al iresponsabilităţii balcanice? După ce, în anul 2002, Vlad Cubreacov a reuşit performanţa mondială de a se fura singur pe sine însuşi, oare cam de ce majoritatea parlamentară nu ar încerca să-şi subtilizeze propria căciulă de pe propriul cap? Totul ne stă în puteri, fiindcă noi avem rarisima capacitate de a transforma aurul în rahat. Săraci şi neinstruiţi (ca să nu zicem hoţi, laşi şi trădători) de sute de ani, se pare că noi ne-am ales cu una din tîrîş-grăpişul prin istorie – cu abilitatea de a compromite pînă şi cea mai generoasă idee.

Cică odată un şoarece şi un elefant s-au dus să se scalde. Elefantul a intrat în apă, şoarecele îşi caută de zor chiloţii de baie. La un moment dat, acesta îi spune colegului de... plajă:

-- Nu te supăra, vino te rog puţin aici!

Elefantul iese cu greu şi nedumerit din apă, aproximativ cam aşa “cum iese Lenin din idee” în celebra poezie a lui Grigore Vieru.

-- E-n regulă, îi zice şoricelul, după ce-şi aruncă o privire scrutătoare asupra elefantului. Am vrut numai să văd dacă n-ai îmbrăcat cumva chiloţii mei. Oricum, îţi mulţumesc pentru efort şi înţelegere.

-- Ai noroc că te-ai purtat civilizat cu mine, altfel nu mai ieşeam eu din apă de dragul glumelor tale prosteşti.

De unde se arată că chiar şi un munte de carne şi putere poate fi convins să ţină cont de un şoricel de adevăr. Important, în toate, este să vrei. Dacă vrei tare, celelalte vin parcă de la sine.         

Dinu MIHAIL