Note pe marginea recentei mele vizite la Bucuresti

Autor: Iurie Roșca

”Am apucat să vedem căderea imperiului sovietic. Avem toate șansele să prindem și prăbușirea imperiului american. Ce va urma? Iată întrebarea care ar trebuie să ne frămînte”. (epigraf asumat de către subsemnatul)

Așadar, revenind la Chișinău după lansarea cărții subsemnatului la București (”Interesul Național ca Modus Vivendi”) și văzînd seria de articole ce țintesc denigrarea mea și a celor care au îndrăznit să se asocieze demersului meu public, consider necesar să fac niște precizări pe marginea celor întîmplate. Aș aminti în treacăt că, la 24 ianuarie a.c., tot la București, a mai avut loc un eveniment similar și anume lansarea versiunii românești a cărții autorului francez Lucien Cerise ”Neuro-pirații. Despre ingineriile sociale”. Iar evenimentul din 5 martie a fost precedat de altele două, care au avut loc în ajun, la Chișinău. Și anume, la 29 februarie, am lansat cartea unui alt francez, ”Soros și societatea deschisă. Metapolitica globalismului”, iar la 2 martie am organizat o conferință de presă cu titlul ”Metodele de luptă eficientă contra rețelei de agenți ai lui George Soros. Experiența armenilor”, la care au participat liderii mișcării de la Erevan ”VETO”. Ultimii au relatat publicului cum a fost preluată întreaga putere politică din statul lor de către caracatița mafiotă Soros. Se pare că prin această succesiune de evenimente am depășit un anume prag al toleranței față de demersul nostru.

Pînă în momentul 5 martie, Sistemul aplica în raport cu grupul nostru metoda n. 1, și anume tactica trecerii sub tăcere. Adică, la această etapă cei care controlează puterea politică și mediatică ordonă rețelei de lachei media și ”idioți utili” să ignore grupul disident cu un discurs critic față de Sistem. Ca și cum acesta nici n-ar exista sau dacă există, nu contează într-atît, încît să îi remarci prezența în media dominantă. Însă, odată cu ziua de 5 martie, grupul nostru de creație (sună frumos, nu?) Chișinău-București a depășit cu succes prima fază de apariții publice și, prin urmare, de aplicare a metodei nr.1. Băieții care țin frîiele și hățuiesc hergheliile de mînji de presă corporatistă s-au prins că grupul nostru capătă vizibilitate, vocea noastră deja se face auzită.

Și atunci au recurs la metoda nr. 2: denigrarea persoanei în scopul compromiterii mesajului. Altfel zis, acest procedeu din tehnica dezinformării presupune următoarele: Pentru a nu permite potențialului auditoriu să primească și poate chiar să preia mesajul emițătorului, ultimul trebuie decredibilizat prin denigrare. E un fel de bruiaj metodic și repetat, menit să împiedice publicul receptor să deslușească despre ce e vorba. Iar pentru astfel de operațiuni de dezinformare sunt rezervate ”conserve” sigure, utilizate de-a lungul anilor în același scop. Cheia succesului acestei operațiuni ține de posedarea în rezerva de cadre specializate pe PR negru a unor purtători de imagine credibilă, buni pentru exercitarea rolului de agenți de influență cu aparențe de onorabilitate maximă. Iată că și de această dată s-a găsit un verificat lansator de bombe cu parfum de dihor.

Așadar, să reținem! Am depășit prima etapă, cea a trecerii sub tăcere a eforturilor noastre de a ne face observați, și am avansat la etapa doi, cea a bombardamentului mediatic cu toxine ce duhnesc de la o poștă. Aici ar mai fi de precizat un aspect. Metoda doi urmărește nu doar compromiterea emițătorului de mesaj pentru împiedicarea receptorului de a-l prelua și, eventual, a-l multiplica prin transmitere altora. Ea mai are un scop. Și anume cel de intimidare. Este vorba despre intimidarea persoanelor care altminteri împărtășesc din toată inima convingerile noastre, dar nu cutează să se afișeze alături de noi în public, fiindu-le frică de două lucruri.

Unu: Să nu-și maculeze imaginea publică onorabilă prin identificarea cu cineva care e ținta unei dezinformări sordide.

Doi. Să nu-și pericliteze poziția socială, locul de muncă, afacerea, șansa de a avansa pe scara ierarhică. Cum să nu-ți amintești aici de adagiul lui Eminescu valabil pentru eternitate: ”Noi avem multe talente, dar prea puține caractere”.

Pînă aici totul decurge într-un mod mai mult sau mai puțin previzibil. După ce au luat apă în gură, șacalii de presă au format un cor perfect cacofonic de toată splendoarea. Iar marea mea satisfacție este că mă simt din nou ca în tinerețile mele furtunoase, ca pe vremea ”dezghețului” inițiat de Gorbaciov. De parcă aș trăi o nouă etapă de Perestroika și ”Glasnost” (un fel de libertate de exprimare în limitele discursului oficial admis).

La început eram ignorați, presa comunistă se făcea că plouă atunci cînd noi încercam să ne facem auziți prin acțiuni de protest stradal (inițial doar o mînă de oameni), după care activitățile noastre au devenit ținta atacurilor presei comuniste. Atunci cînd adunam semnături pentru Limba de Stat și revenirea la Alfabetul Latin în parcul Pușkin din centrul Chișinăului (azi grădina publică Ștefan cel Mare), mai toți trecătorii fugeau de noi ca de niște leproși, de teamă ca nu cumva să fie observați de Sistem, necum să-și lase autografele – cu nume, prenume, adresă de la domiciliu – pe listele noastre.

Și totuși, se vor întreba unii, ce deranjează Sistemul în discursul public, implicit în textele subsemnatului incluse în ultima carte, de a fost nevoie să declanșeze această furtună (mediatică) într-un pahar cu apă (bîhlită)? În mare, ar fi două motive.

Primul. Discursul nostru tranșant conservator, antiglobalist și eurosceptic, prin urmare, împotriva ordinii unipolare pe care încearcă să-l impună elitele mondialiste cu ajutorul SUA, dar și prin intermediul celor două organizații internaționale afiliate intereselor corporatocrației – Uniunea Europeană și NATO. Hegemonia americană ce părea de neclintit e tot mai șubrezită, iar demascarea esenței sale monstruoase provoacă reacții de apărare.

Astăzi, după cele trei decenii de la căderea URSS și după experiența tristă a statelor din spațiul ex-comunist încăpute sub controlul Occidentului global, în cohorta euro-entuziaștilor și adepților NATO au rămas doar două categorii de oameni: naivii (aceștia sunt larga majoritate) și mercenarii Sistemului tocmiți pe bani grei de rețele gen Soros. Sau, așa cum se exprimă prietenii noștri din țările Europei de Apus (tradiționaliștii, suveraniștii, populiștii), adevărata Europă este diametral opusă conceptului de Occident. Astfel încît noi, est-europenii anti-Sistem, optăm în favoarea unei alianțe cu vest-europenii contra occidentaliștilor. Ori, ca să recurgem la formulele folosite de autori francezi, Zidul de Vest, spre deosebire de ZidulBerlinului, încă nu a căzut  (Herve Juvin), zona de apus a continentului rămîne sub control american contrar intereselor naționale ale țărilor respective sau, altfel zis, Europa e în continuare colonizată (Ivan Blot). Iar noi, cei din Răsăritul continentului, care suntem angajați în lupta pentru decolonizarea țărilor noastre, pentru depășirea stării de vasalitate față de sistemul global al capitalismului financiar, a plutocrației sau a banksterilor, am devenit aliații firești ai noii disidențe europene, dar și persoane-țintă ale elitelor globaliste și ale servanților acestora ”de pe teren”. Am putea zice și așa. Noi suntem cu paleoconservatorii americani contra neoconservatorilor, cu izolaționiștii din SUA contra expansioniștilor. Iar asta deranjează barosanii care vor să-și păstreze propriul statu-quo ca grup dominant la scară planetară.

Al doilea motiv al atacurilor contra noastră ține de abordarea subsemnatului a chestiunii relațiilor dintre România și Republica Moldova într-un mod diferit, nici paseist-revendicativ, nici moldovenist-românofob. Nu voi reproduce aici toate argumentele ce țin de acest subiect, expuse în cîteva volume publicate de-a lungul ultimilor ani. Dar asupra cîtorva precizări mă văd nevoit să revin.

Este necesar să se facă o distincție netă între fenomenul identitar românesc (unitatea etno-lingvistică și, mai larg, culturală) și apartenența la un singur stat. Neamul românesc este mult mai vechi în istorie decît Statul Român, care se prezumă că ar trebui să îi reprezinte și să îi apere interesele. Dacă ierarhiile statale de la București din ultimii 30 de ani reușesc să o facă sau nu, îi las pe românii din dreapta Prutului să se pronunțe. Am afirmat necontenit, în scris și verbal, identitatea culturală românească a unei largi majorități a populației băștinașe din Republica Moldova. Iar faptul că acum mai bine de trei decenii militam activ pentru unirea fostei RSS Moldovenești cu România era o stare firească pentru cineva care spera că odată cu prăbușirea URSS va deveni posibilă înlăturarea consecințelor anexării Basarabiei din 1940. Numai că între timp am văzut că această opțiune e irealizabilă din mai multe motive. Printre cele mai importante fiind: lipsa de suport internațional, lipsa de suport intern din partea cetățenilor Republicii Moldova, riscurile de dinamitare și de destrămare teritorială a României și a Republicii Moldova și de provocare a unor conflicte majore cu implicarea a cel puțin Ucrainei, a Rusiei, a Ungariei și Turciei.

Mai grav, în ultimii ani s-a văzut că există forțe externe dornice să provoace un astfel de conflict prin stimularea artificială a unor vechi animozități istorice. Am descoperit, între timp, că sunt destui meșteri care știu bine cum se pune sarea pe rană. Tocmai de aceea, astăzi, este necesar ca orice român responsabil să nu se lase folosit în orb, manipulat de cei care de fapt rîvnesc iugoslavizarea României și a Republicii Moldova. Pentru patrioții cu capetele fierbinți ar fi suficientă cunoașterea unui singur detaliu, aparent insignifiant, din legislația Republicii Moldova pentru a nu se mai lăsa antrenați în jocuri străine în detrimentul intereselor noastre. Mă refer la legea cu privire la statutul special al UTAG (Unitatea Teritorial-Administrativă Găgăuzia), adoptată la sugestia Turciei în decembrie 1994. Acolo scrie negru pe alb că, în cazul pierderii independenței Republicii Moldova, UTAG dispune de dreptul la autodeterminare politică externă. Iar asta ar provoca o fărîmițare teritorială iremediabilă a întregii regiuni.

Sunt conștient de faptul că în astfel de cazuri rareori funcționează argumentele logice, bazate pe realități geopolitice, etno-psihologice, politico-juridice etc. De fapt, într-un tip de societate unde astfel de chestiuni nu mai țin de funcțiile unor oameni de stat și de măiestria diplomaților, ci devin apanajul oricărui diletant (efectul societăților de masă), lucrurile nici nu pot sta altfel. Tot aici se mai adaugă și sindromul ”românului cu pieptul de aramă”, croit după tiparele cenaclului Flacăra și ale poeților de la Chișinău care încă mai sunt în vogă printre patrioții de meserie.

În aceste condiții, cei mai mulți se cantonează în zona de confort a ”paradigmei dominante”, a gîndirii unice cu povești precum ”UE și NATO ne aduc mîntuirea”, lăsîndu-se manipulați de propagandiștii plutocrației globale, precum și în nișa psihologică verificată a unui unionism oniric, cel care mai aduce pe deasupra și simpatiile publicului din România. Iar dacă încerci să formulezi explicit, cu durere și cu răspundere, niște adevăruri evidente pentru orice om cît de cît informat, trubadurii Sistemului urlă din toți bojocii: ”Trădare! Trădare! De trei ori trădare!”.  Și asta pentru a ne aminti, odată în plus, de geniul netrecător al lui Caragiale.

Iar pentru că unii dintre cei care s-au referit la cartea subsemnatului (și cărora le sunt recunoscător pentru faptul că au scris și au vorbit despre ea cu totală bună credință) s-au întrebat ce am avut în vedere prin sintagma ”Interes Național”. Încerc să mă fac înțeles aici. Nu e nimic nou și nici enigmatic sau echivoc în această sintagmă. Care interes național, al Republicii Moldova sau al Românei? Sau a ambelor state laolaltă? Sau al României reîntregite? Iată interogația ce întrezărea un echivoc în abordarea mea. Răspunsul e simplu! Se știe bine că însuși conceptul de interes național ține de Modernitate, în special de secolul XIX, supranumit și ”secolul națiunilor”. Adică, se prezumă că fiecare entitate statală are, prin definiție, propriile interese naționale, iar în cazul nostru nu e diferit. Cele două state au, fiecare în parte, propriile interese naționale. Teoretic, oamenii care le conduc ar trebui să le reprezinte și să le protejeze. Că nu se întîmplă tocmai așa, e o altă poveste. De aia îi și criticăm. Iar apartenența la același areal cultural nu schimbă în mod radical datele problemei.

Altfel zis, cele două state ar putea avea interese convergente, comune, complementare, dar, în anumite situații, acestea pot fi și divergente, chiar diametralopuse. Și asta nu depinde deloc de unitatea noastră etno-lingvistică. De pildă, România a intrat în NATO (sau, mai exact, NATO în România), iar Republica Moldova preferă să fie un stat neutru. România a aderat la UE sau, mai exact, corporațiile transnaționale și-au extins piețele de desfacere, dar și au obținut milioane de brațe de muncă mult mai ieftine decît în Vestul continentului. După aderarea la UE, România a devenit ”o colonie la periferia Europei” (Ilie Șerbănescu), iar Republica Moldova, pentru a-și apăra interesele naționale, ar trebui să evite un astfel de ”parcurs european”. Mai mult, chiar să denunțe Acordul de Asociere cu UE care instaurează regimul de liber schimb ce distruge orice șansă la renașterea economică a țării. Ca, de altfel, și alte tratate internaționale ce îi impun schimburi comerciale în regim de liber schimb. La ora actuală, Republica Moldova are acorduri de liber schimb nu doar cu UE, ci și cu Turcia, China și țările CSI. Grav, chiar mortal pentru o economie națională ca cea a statului nostru. Iar cine ține la propriul neam, nu poate fi decît adept al protecționismului, al patriotismului economic, aplicat cu înțelepciune și abilitate în condițiile globalizării.

Am putea spune și așa! Dacă autoritățile de la București au călcat pe greblă, Chișinăul e cumva obligat – că doar un neam suntem, ce mai tura-vura! – să-i imite pasul din solidaritate? Am mai spus-o cu o altă ocazie, cu niște ani în urmă, fiind vorba despre același subiect al raporturilor București-Chișinău, apelînd, ca să mă fac înțeles, la o expresie englezească. Ziceam cam așa – atunci cînd cineva vrea să te ajute, el mai întîi întreabă: ”How I can help you?/How may I help you?” (”Cum aș putea să vă ajut?; Cu ce-aș putea să vă fiu de folos?). Sau, așa cum se exprima, la un moment dat, foarte reușit, diplomatul de talie mondială Adrian Severin, că noi trebuie să ajutăm Republica Moldova în măsura în care aceasta ne solicită ajutorul.

Astfel încît, subsemnatul, insistă cu tărie! Da, Republica Moldova are propriile sale interese naționale! Poate că acestea nu sunt conceptualizate suficient de limpede de către intelectualii care ar avea căderea să o facă și nici nu sunt protejate cum se cuvine de către cei care ne guvernează, dar asta nu anulează adevărul formulat mai sus. Și nu are nici o legătură cu renunțarea la identitatea culturală românească a majorității cetățenilor ei, ci cu faptul că acest stat are menirea să-și protejeze interesele și să se preocupe de toți cetățenii săi, indiferent de apartenența lor etnică.

Din această perspectivă, cetățenia se suprapune cu naționalitatea (a se vedea versiunea engleză și franceză a termenului naționalitate care e acceptat ca sinonim absolut al cetățeniei). Repet, sunt perfect conștient de faptul că în astfel de cazuri eșafodajul argumentativ, oricît de solid, pălește în fața unei anume anchiloze intelectuale, încremeniri în proiect, inflexibilități mentale, care se confundă cu fidelitatea față de cauza națională. ”Luptătorii încă de la 1848” oricum sunt de neclintit. Mai grav, îi anatemizează pe toți cei care se abat de la dogma gîndirii unice și rămîn pe de-a-ntregul opaci la orice semnal care le-ar clinti fixațiile. Complacerea în propriul univers și narcisismul insurmontabil le dă o stare de satisfacție unică, plasîndu-i de-asupra oricărei erezii din exterior. Aici dogmatismul ideologic e la el acasă. De unde și predilecția de a declanșa averse de scuipături patriotice peste cei care se abat de la pîrtia bătătorită.

Cu riscul de a cădea în banal, aș mai face o remarcă. Asta apropo de sintagma ”interes național” din titlul volumului meu. În tradiția noastră, termenii de neam, popor și națiune deseori sunt folosiți ca sinonime absolute. Și nu e nimic nefiresc în asta, însă, deși e vorba despre o relație de sinonimie, ea este totuși una relativă. Neamul este constituit din întreaga succesiune de generații de la originile sale și pînă la sfîrșitul veacurilor, fiind vorba despre o noțiune cu o profundă încărcătură spirituală și culturală. Noțiunea de popor este și ea mai aproape cumva de cea de neam. În timp ce națiunea exprimă un sens mai curînd politic, legat de statul modern, sens devenit comun odată cu revoluțiile burgheze. Anume această conotație trebuie văzută și în cazul sintagmei folosite de subsemnatul, iar nu o abatere eretică de la apartenența plenară și indiscutabilă la neamul românesc.

Am spus-o la București și o repet aici! Știe oare cineva din cei inflamați cu discursuri patriotarde că cea mai mare parte a terenurilor arabile din România deja au încăput pe mîinile străinilor și că e vorba de o catastrofă națională iremediabilă, fără precedent în istorie? Dar faptul că în Republica Moldova piața funciară încă este închisă pentru străini este cunoscut în dreapta Prutului? Să o deschidem și noi după exemplul fraților de peste Prut? Le place patrioților români cum se taie suprafețe imense de păduri seculare? Categoric, nu! Dar se cunoaște, oare, în România, că în stînga Prutului pădurile sunt proprietate de stat și nu pot fi nimicite de corporații austriece și de alți ”investitori strategici”? Ori poate să fim și noi în rînd cu frații români, să ne civilizăm, să ne integrăm pînă la autoanihilare în Europa și să dăm pămîntul arabil și pădurile pe mîna străinilor?

În România nu există orășel unde să nu fie prezente hipermarketurile ”Kaufland”. Uite că la acest capitol frații din dreapta Prutului ne pot felicita, ăștia au intrat și la noi! Încă nu și-au creat și subdiviziunile ”Lidl” ca în România, dar vor veni și astea în mod sigur! În momentul cînd intra la Chișinău acest gigant internațional ce stoarce vlaga popoarelor europene pe care le colonizează și pe spinarea cărora parazitează, primarul de atunci, hiperunionistul Dorin Chirtoacă, se bătea cu cărămida în piept și țupăia de bucurie că, – uite, domnule! – ne integrăm și noi în Europa, și e meritul unora ca mine.

De ce invoc aceste exemple? Pentru că văd o inadecvare totală, crasă, catastrofală a discursului unionist de azi la realitățile geopolitice, implicit economice, dar și la efectele spirituale, culturale și – mai larg – identitare ale globalizării prin integrare europeană și omologare la modelul Occidentului global. Noțiuni precum ”colonialism economic” sau ”război economic” în scopul exercitării controlului politic sunt străine unora ca aceștia, cultura generală a cărora se reduce la cîtvea date istorice reținute cu aproximație și două-trei poezii cu încărcătură patriotică. Faptul că independența economică o determină pe cea politică rămîne o mare necunoscută pentru ei. Iar despre latura care primează, adică cea spirituală, mai exact despre atacurile bestiale contra Bisericii Ortodoxe nici nu mai vorbim. În mintea românilor de profesie cultura autonomă a substituit religia, iar Biserica a devenit un element decorativ pe lîngă cultura laică. Chiar deunăzi, scria cineva: ceea ce primează este limba, nu Ortodoxia. Adică se plia pe mitul mai vechi din cultura noastră modernă, potrivit căruia limba noastră de origine latină ne apropie de Roma, deci de Europa civilizată, în timp ce Creștinismul Răsăritean ne trage înapoi, spre Orient, spre Asia, spre Rusia despotică, ceea ce ne îndepărtează de ”civilizație”.

Da, în momentul căderii URSS și, implicit al triumfului adversarului său geopolitic și ideologic – Vestul colectiv condus de SUA, noi, românii, speram și militam pentru reunificare. Dar iată că, după căderea unuia dintre cei doi poli ai sistemului internațional postbelic, celălalt pol, biruitorul, nu s-a arătat cîtuși de puțin favorabil opțiunilor noastre. Nici unificarea Germaniei nu s-a constituit într-un precedent valabil pentru noi. S-a văzut că ceea ce a le-a fost îngăduit unora, nu le este permis și altora. Din varii motive. Și nu e cazul să le dezvoltăm aici. Doar constatăm o stare de fapt. Iar dacă exemplul german ne-a încîntat, cel iugoslav – revin – ar trebui să ne pună în gardă. Ca și exemplul dramatic al Ucrainei vecine!

La toate acestea se mai adaugă un ingredient indispensabil alimentării unui românism plin de mînie și chiar de adversitate radicală. Este vorba despre inducerea în conștiințapublică a unei rusofobii isterice în toate țările aflate în zona de influență a imperiului american. Operațiunea reușește în mod special în zona țărilor ex-comuniste, care au îndurat suferințe groaznice în perioada dominației URSS. Confuzia care se alimentează cu maxim succes aici vizează următoarele: atribuirea tuturor crimelor și abuzurilor regimului comunist Rusiei de azi, iar nu defunctei URSS. De parcă rușii au avut de suferit mai puțin decît românii, cehii, polonezii și toți ceilalți sub vechiul regim opresiv. De parcă Rusia, și nu America a provocat în ultimii treizeci de ani milioane de victime omenești prin războaie de agresiune (Iugoslavia, Irak, Libia etc.) sau prin impunerea de sancțiuni economice (Iran, Siria, Venezuela, dar și Rusia, și China etc.). Reiau aici un fragment din cartea prietenului meu de la București Calistrat M. Atudorei ”Planurile Americii de hegemonie globală”, pe care l-am mai citat în prefața pentru această lucrare:

”Sursa la care apelează autorul este prestigiosul cotidian american National Interest din 10 decembrie 2017, articolul fiind semnat de către Monica Duffy Toft și intitulat „De ce America este dependentă de intervențiile străine?”. Este vorba despre o serie de statistici grupate pe perioade a cîte 50 de ani, datele fiind preluate dintr-o analiză publicată în octombrie 2017 de către Serviciul de Cercetare al Congresului american:

„Între 1800 și 1849 au fost 39 de intervenții militare. Între 1850 și 1899 Statele Unite au invadat militar alte state de 47 ori. În perioada 1900-1949 (fără a lua în considerare operațiunile din cele două războaie mondiale) au fost documentate alte 69 agresiuni militare demarate de SUA. Din 1950 pînă în 1999 au fost 111. Iar din 2000 pînă în 2017, deci doar în 17 ani, Statele Unite au atacat alte țări de 126 de ori. De asemenea, raportul arată și că de la încheierea Războiului Rece SUA s-au angajat în mai multe războaie ca niciodată înainte: 188 de intervenții militare prin care au atacat alte state”.

Iată ce nu trebuie să știe oamenii pentru a fi lipsiți de capacitatea de a face comparații corecte și analize pertinente! Iată de ce avem un public decorat cu ochelari de cai, tocmai bun de purtat de căpăstru de către manipulatorii atlantiști și de către mercenarii acestora din fiecare țară țintă, precum România și Republica Moldova.

Și mai e un aspect ”de pe teren”, de care nu se prea ține cont. Oamenii din Republica Moldova, în larga lor majoritate, nu sunt favorabili opțiunii unioniste. Și asta nu ține neapărat de identitatea lor etno-lingvistică. Cum procedăm cu ei? Îi fericim cu forța? Parcă se știe bine că dragoste cu de-a sila nu se poate și că violul nu e o activitate salutară și nici onorabilă. Și atunci de ce atîta tapaj pe marginea acestui subiect? Oare nu cumva cei care insistă – dincolo de orice evidențe! – asupra acestui discurs, manifestă o inadaptare cronică la realitate? Și oare e chiar atît de greu de înțeles că orice atitudine vindicativă sau pretenție revendicativă este contraproductivă și face jocul inamicilor noștri comuni?

Înainte de a-și manifesta aspirația de a reface unitatea național-statală după modelul interbelic, orice patriot adevărat ar trebui să înțeleagă următoarele. O astfel de perspectivă ar avea o bază reală și ar putea fi luată în calcul doar dacă România ar reuși să-și redobîndească independența politică prin depășirea actualei stări de vasalitate, care îi paralizează orice șansă de manifestare a vreunei inițiative ce ar veni în contradicție cu centrele de putere de la Washington și Bruxelles. Iar dacă e să ținem cont de faptul, că cele două capitale sunt tocmai cuiburile globaliștilor obsedați de ștergerea tuturor formelor de identitate colectivă – religioasă, etno-lingvistică, chiar și sexuală! –, atunci trebuie să fii sau orb, sau de rea credință pentru a pretinde în continuare la ”împlinirea destinului neamului românesc” sub umbrela mortală a NATO și în vintrea omnivoră a UE.

Am observat în vorbirea și scrierile unor prieteni bucureșteni încă un aspect pe care aș dori să-l scot în evidență. E vorba despre un fel de critică a Sistemul din interior, ca și cum viciile acestuia ar fi remediabile, că disfuncțiile lui sunt cauzate de niște inși concreți care nu-și fac treaba așa cum se cuvine. Asta mi-a amintit izbitor de perioada Perestroika, de la sfîrșitul URSS, cînd unii, ca noi, militam radical pentru distrugerea comunismului, iar alții se înscriau în linia ideologică admisă de puterea de atunci de reformare a regimului. Gorbaciov obișnuia să repete ca pe o mantră expresia ”O uniune (sovietică) reînnoită, un partid reînnoit!”. Dar uite că schimbarea de fațadă a eșuat odată cu întreg sistemul comunist. Personal, cred că cel mai probabil actualul sistem neoliberal dominat de SUA (inclusiv subdiviziunea lui regională, UE!) va avea aceeași soartă ca și fosta URSS. Doar că unii dintre noi preferă să o țină mai pe mijloc, să recurgă la semitonuri, să vorbească în limitele discursului admis de sus. Aici nu contează prea mult dacă astfel de atitudini țin de convingeri sau de conjunctură. După mine e vorba despre o eroare de perspectivă.

Criza pe care o traversăm este una mult mai profundă. Prăbușirea spirituală a lumii e însoțită de crize politice și crahuri economice, de niște distorsiuni civilizaționale fără precedent în istorie. Civilizația banului a intrat într-o spirală amețitoare. Domnia cantității (Rene Guenon), după ce a devastat planeta, și-a atins apogeul și se rostogolește spre finalul său implacabil. Ce va urma? Sperăm cu toții că va urma un nou început. Iar dacă e așa, să lăsăm la o parte jumătățile de măsură și piruetele verbale și să fim tranșanți și expliciți, limpezi și tăioși în rostirea adevărului. Și, dacă tot a venit vorba despre Rene Guenon, să mai facem o precizare. Ea decurge de asemenea din observațiile subsemnatului asupra felului în care este perceput demersul meu de către unii dintre distinșii intelectuali care s-au referit la modesta mea carte. Este vorba despre un fel de sugestie, doleanță, adresată autorului. Eram îndemnat ca, pe fundalul criticilor mele radicale ale Occidentului, nu cumva să basculez – horribile dictu! – spre Orient. De fapt, este vorba despre un tic intelectual mai vechi în cultura laică românească, croită pe calapoade franțuzești de după 1789, și anume de a privi Orientul ca pe un spațiu sălbatic, despotic, întunecat, retrograd în raport cu un Occident civilizat, progresist și democratic, cel ce întruchipează însăși norma spre care ar trebui să tindă toate celelalte popoare sălbatice și înapoiate. 

Acest mit al Modernității, la care aderă dintr-o regretabilă obișnuință mai mulți intelectuali de frunte, este de fapt unul prin excelență rasist, fals din punct de vedere antropologic, dar și exclusivist atunci cînd pretinde că Occidentul ar reprezenta însăși civilizația în singularitatea ei, și nu doar una dintre civilizații, dar și aceasta deformată și deviată de la Tradiție. A se vedea în acest sens și lucrarea programatică a lui Rene Guenon ”Orient și Occident”. Iar în ce ne privește pe noi, românii, noi suntem orientali prin excelență. Aparținem Creștinismului Răsăritean, suntem fiii Bizanțului, iar nu ai Washingtonului sau ai Parisului iluminist și revoluționar. Restul e maimuțăreală de Chiriță, dichisită în straie străine și snobism sforăitor, atunci cînd nu e vorba de o simplă prudență în fața fanatismului atlantisto-occidentalist. În acest sens, precizez că rezervele pe care le-am auzit față de filosoful rus Aleksandr Dughin, ca și față de eurasianism, n-ar fi regretabile dacă s-ar baza pe cunoașterea operei acestui gînditor ortodox de talie universală, dar și a conceptului de eurasianism ca expresie a continentalismului. Ultimul reprezentînd, de fapt, conceptul filosofic și geopolitic de opoziție a telurocrației (civilizația uscatului) față de talasocrație (civilizația mării).  Nu dezvoltăm subiectul din lipsă de spațiu. Doar am ținut să remarcăm că înainte de a respinge un autor sau o teorie, este bine să studiem despre ce e vorba și doar după aceea să ne pronunțăm.

Revin la comentariile pe marginea cărții mele, ce aparțin unor personalități cărora le port tot respectul

Nu am propus, nici în textele din acest volum și n-am optat nici cu alte ocazii, pentru imitarea modelului politic sau de organizare statală al Rusiei de azi. Dacă am respins, ca fiind pervers, antinațional, anticreștin, antipopular și totalmente vicios modelul occidental, asta nu înseamnă, în mod automat, aderarea la modelul rusesc. Doar am accentuat o evidență. Dacă Rusia reușește să reziste în fața agendei Occidentului global (limitarea propagandei LGBT, menținerea familiei normale formate dintr-un bărbat și o femeie, respectul pentru Biserică etc.), asta se datorează în primul rînd forței sale militare, care îi permite ”să facă disidență”?.

Și, în acest sens, orice țară din lume, care încă nu s-a prăbușit moral definitiv, ar trebui să tindă spre o cooperare mai strînsă cu Rusia în numele apărării unor valori comune. De-a lungul istoriei omenirii, întotdeauna au existat țări mai puternice și altele cu o pondere mai modestă. Iar statele cu o pondere mai modestă trebuie să manifeste maximă înțelepciune și abilitate diplomatică pentru a-și negocia cu cei mari o maximă libertate în politicile lor interne în schimbul unei cooperări strînse cu unul dintre centrele de putere globală sau regională. 

Raporturile noastre cu Rusia nu trebuie să fie nici de ostilitate, practicată ritualic la sugestia inamicilor săi geopolitici, dar nici de obediență oarbă și degradantă. Putem avea relații care ar avantaja ambele părți, doar că pentru asta am avea nevoie de o condiție minimă atît de greu de îndeplinit la ora actuală: niște oameni de stat care ar fi la înălțimea intereselor noastre naționale și a momentului istoric pe care îl trăim.