Politicele interne şi externe ale jocului dragostei contrafăcute

Autor: Mihai CONŢIU

Moldovenii despre care voi aminti mai jos n-au iubit cu adevărat niciodată pe nimeni şi nimic, iar acest lucru este evidenţiat cu pregnanţă în faptele lor de viaţă. Dragostea autentică de oameni presupune spontaneitate, deci instinct, fără să genereze condiţionări. Dacă iubeşti profund pe cineva sau ceva, nu trebuie să ai pretenţia să ţi se răspundă cu aceeaşi dragoste intensă! Dacă iubeşti profund pe cineva  sau ceva, nu trebuie să ceri să fii răsplătit cu confort material pentru asta! Dacă iubeşti profund pe cineva sau ceva, nu trebuie să strigi asta în gura mare ori de cîte ori ai certitudinea că eşti auzit!

Dragostea nu se legitimează prin declaraţii obsesive de la tribune, de pe ecranele televizoarelor sau prin ziare. Omul onest iubeşte pur şi simplu şi acţionează în virtutea bunătăţii acestui sentiment.

Începînd cu anii 1990, o categorie de moldoveni au contrafăcut sau au inventat cea mai turbulentă şi rău famată presupusă dragoste. Vorbesc despre moldovenii care se autointitulează români-basarabeni şi îşi lăbărţează strident, gălăgios sau libidinos o presupusă dragoste faţă de România. În clipa în care, în numele acestei presupuse iubiri, aceştia cer bani României ca să-şi editeze o carte sau un ziar şi solicită şi un apartament la Bucureşti, ei nu se deosebesc cu absolut nimic de curvele de lux. Numai o curvă de lux îi cere babacului ei amant casă, bani, maşină şi blănuri scumpe! Dar tîrfa este ghidată de instincte primare.

În contextul dragostei contrafăcute de care vorbesc, despre ce fel de iubire autentică faţă de România poate fi vorba în cazul unor oameni ca Nicolae Dabija, jurnalistul inventat Constantin Tănase,  poetul Valeriu Matei etc.?

Dragostea reală exclude ura. Nu este cu putinţă ca cineva să iubească o ţară, un fiu sau o femeie şi, simultan, să urască alţi oameni. Cînd se întîmplă aşa ceva, atunci avem de-a face ori cu o deformaţie psihologică, ori cu o minte diabolică. Cei enumeraţi mai sus, care-şi trîmbiţează cu ostentaţie dragostea faţă de România, faţă de familiile lor sau cei apropiaţi, cel puţin mie, personal, mi-au demonstrat că pot fi capabili ce cea mai înfricoşătoare ură.

Cinismul diabolic este cu atît mai evident cu cît Dabija şi Matei, reţineţi, sunt poeţi! Acesta este şi motivul pentru care „opera” lor este condamnată a priori la mediocritate. Ei ştiu bine acest lucru, acesta fiind şi motivul pentru care se zbat cu disperare să obţină toate premiile şi recunoaşterile publice posibile cît sunt încă în viaţă. Îşi imaginează că aceste artificii le-ar putea asigura posteritatea visată. Se înşeală amarnic, iar asta o spune unul care vede viitorul! Un poet autentic nu este capabil de ură...

O ţară nu poate fi iubită aşa cum o fac ei, mai ales după ce, prima dată, au iubit-o pe alta, pe fosta URSS, iar mai apoi, pentru scurt timp, au iubit un pic şi proaspăta ţară independentă Republica Moldova. Acum vor să fie crezuţi că s-au îndrăgostit, la prima vedere, de România şi că au dreptul să-i murdărească cearşafurile din dormitor. Astfel de oameni nu-l iubesc nici măcar pe Dumnezeul pe care-l invocă, altminteri n-ar mai fi capabili de atîta ură.

Neştiind ce este ura, am fost convins dintotdeauna că cei capabili de ură sunt nişte oameni bolnavi. În cazul oamenilor normali, dragostea faţă de ţară, de familie, de oameni sau faţă de o femeie sălăşluieşte în inconştient, care, la rîndu-i, „comandă” instinctele curate. Cei care-şi revendică cu spume la gură dragostea faţă de ţară, devin extrem de suspecţi, după cum nota şi filosoful Andrei Pleşu.

În particular, îmi iubesc instinctual ţara mea de baştină – România –, iar  această iubire nu poate fi atenuată de politicieni criminali sau duşmani ai poporului român ca Ion Iliescu, Traian Băsescu şi alţii. N-o să pot iubi niciodată Republica Moldova mai mult decît România. Respect Republica Moldova ca ţara mea de adopţie, Constituţia şi legile ei, dar n-o pot substitui cu cinism patriei mele nefericite. Fiind un om normal, nu pot răcni acest lucru la fel de intolerant de deşănţat cum o fac „basarabenii-români” mai sus pomeniţi, iar acum o fac doar colocvial.

Am mai spus-o şi o repet: Dragostea de ţară, pentru mine, înseamnă intensitatea cu care-mi iubesc familia, absolut toţi prietenii şi toate cunoştinţele, meleagurile care-mi sunt dragi, faptul că mă revolt cu furie în faţa politicienilor nemernici de la Putere, că tresar furios atunci cînd îi văd pe unguri cum vor să atenteze la integritatea teritorială a patriei mele, atunci cînd mă simt umilit de ţiganizarea României şi prezenţa dezonorantă a cerşetorilor şi hoţilor de ţigani români care au invadat Europa şi multe alte astfel de mărunţişuri, ce ies la iveală instinctual doar în faţa unor evenimente şi stări spontane.

„Blestemul de a fi român” nu exclude dragostea faţă de poporul român profund cu tot ce cuprinde şi stăpîneşte el! (Va urma)