Autor: Mihai CONŢIU

Sunt picătura bărbatului din care Tu, Femeie, m-ai zămislit. Sunt un trup al făpturii Tale. De aceea doar Tu eşti singura care mă iubeşte absolut. M-ai întruchipat pentru ca, la rîndu-mi, să ofer picătură nepieritoare altei femei multiplicate din Tine. Conştient sau nu că sunt desprins din carnea şi spiritul Tău, mă reîntorc permanent spre Tine şi în Tine, Femeie a trecutului, prezentului şi viitorului meu. Eşti o magie a Universului perpetuu, Tu însăţi fiind perpetuă întru nemurirea mea alcătuită din chinuri, lacrimi, căutări, speranţe, victorii, fericire şi abisuri.

Preţuindu-Te, a priori, pînă cînd pleoapele îmi vor osteni, nu fac nimic altceva decît să mă înalţ întru slava Ta. În rătăcirile şi căutările mele inevitabile, Te rănesc uneori cu ştiinţă ignobilă, din nepăsare pasageră sau din orgoliu stupid, Te fac icoană, declanşez războaie pentru Tine, caut pace şi, mai apoi, epuizat sau renăscut de extaz, mă reîntorc inevitabil la Tine şi în Tine. O fac pentru că, în pofida tuturor anotimpurilor, Tu eşti singura care mă aştepţi întotdeauna, pentru că Tu eşti singura care mă ierţi, mă cruţi şi mă iubeşti fără de hotare.

Rănile pe care cu voie sau fără de voie Ţi le-am făcut m-au făcut să cred că dacă-Ţi voi fixa în calende o zi universală dedicată exclusiv Ţie voi reuşi să-Ţi şterg de pe chip lacrimile izvorîte trecător. Ziua Ta a rămas, a intrat în deprindere pentru Tine şi ceilalţi fii şi fiice ale Tale, dar eu m-am schimbat – am ieşit din coloana ce mi s-a părut desuetă şi-Ţi dedic fiecare zi. De aceea Te iubesc şi caut permanent nemurirea în ochii şi făptura Ta!