Lichelismul arogant al unor unionişti moldoveni

Îi cunosc prea bine pe toți liderii unioniști moldoveni ”legitimați” de către serviciile secrete românești și unii politicieni de la București, începînd cu anii 1990-1991. La fel de bine îi cunosc și pe toți cei care au aspirat și aspiră la statutul de lideri mai mici. Pe absolut toți îi caracterizează aroganța, aerele de atotștiutori (cei care nu-s ca ei sunt ”mancurți, proști, vînduți rușilor, trădători etc.) și ura violentă față de cei care nu-s de acord cu ei. Sunt astfel deoarece ei reprezintă întruchiparea absolută a frustrării supreme – în sinea lor, nu se pot identifica deloc cu românii nativi, motiv pentru care îi și urăsc, dar își asumă acest statut pentru bani și parvenire politică. Păcat de cei neinformați/dezinformați care-i cred!

Sunt frustrați față de români pentru că nu le pot vorbi instinctual limba, ci doar cu aproximații condimentate cu expresii ori calchieri din limba rusă, care le sunt cu mult mai la îndemînă, pentru că nu au crescut și nu au fost educați în interiorul culturii, spiritualității și tradițiilor românești. Ca să-și ascundă aceste frustrări, și-l asumă, în exclusivitate, pe marele Mihai Eminescu și, în subsidiar, pe Creangă ori Caragiale, celor din urmă reținîndu-le, eventual, doar titlurile ”Amintiri din copilărie” și ”O scrisoare pierdută”, în general vorbind. Îmi amintesc cînd, în 2007, devenind primar, ”unionistul” Chirtoacă cunoștea din Eminescu doar ”Somnoroase păsărele”. A, oarecum popular printre unii mai este și Păunescu!

”Români verzi unioniști” cu care nu poți vorbi despre Heliade-Rădulescu, Lovinescu, Maiorescu, Blaga, Călinescu, Arghezi, Slavici, Ivasiuc, Breban, Baltag, D. R. Popescu, Cioran, Eliade, Vulcănescu, Ionesco, Buzura, Brâncuși, Enescu, Petru Popescu, Mateiu Caragiale etc., etc., autori pe care orice român cu ceva carte, cu pretenții cît de cît intelectuale, îi cunoaște!

An de an, mă pufnește rîsul cînd îi văd cu cîtă bățoșenie solemnă, fals meditativă și dornică de publicitate televizată se prezintă la bustul lui Eminescu, de ziua nașterii și a morții marelui poet. Tot cu acest prilej, nu am cum să nu-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă Eminescu ar fi trăit și astăzi și s-ar fi aflat la Chișinău, împreună cu Ion Creangă. Indiferent de crezul asumat al lui Eminescu în limba română și în Regatul României, unioniștii moldoveni nu l-ar mai scoate din alcoolic, boschetar, trădător și vîndut rușilor. De ce? Din cauza prieteniei lui profunde cu Ion Creangă!

Este binecunoscut că Ion Creangă a fost unul dintre reacţionarii epocii sale. El a participat la o revoltă, care avea ca scop desprinderea Moldovei de Ţara Românească. Totodată, Creangă şi-a manifestat, în repetate rînduri, xenofobia, dar şi nemulţumirea faţă de vecinii din Muntenia. Se vorbeşte foarte puţin despre revoltele care au avut loc în perioada abdicării lui Cuza şi curentul separatist din Moldova. Printre separatişti se afla şi „Popa Smîntînă”, aşa cum era cunoscut în Iaşi scriitorul Ion Creangă. Acesta şi-a exprimat crezul politic, în repetate rînduri, în faţa contemporanilor săi, participînd şi la o revoltă.

Creangă avea silă de tot ce nu era moldovenesc. Puţini şi-ar fi putut imagina că jovialul Creangă, diaconul răspopit, prieten al lui Eminescu, cel care destindea atmosfera la Junimea, putea fi un reacţionar şi un anti-unionist. George Călinescu, în studiul său „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, dezvăluie o latură necunoscută a lui „Popa Smîntînă”. Reputatul critic spune că, în fapt, Ion Creangă era un naţionalist, dar nu român, ci un naţionalist moldovean. Acesta îi dispreţuia pe munteni şi pe olteni, iar la ardeleni nici măcar nu se gîndea, aproape îi considera „imperialişti”.

”Diaconul Creangă, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu. În aceste condiţii, Creangă era un declarat anti-unionist, dornic de o despărţire a Principatelor Române. Faptul că pe Tron apăruse şi un prinţ străin întărea convingerea lui Creangă. Acesta îşi dorea o Moldovă independentă ca în vremurile voievodale.

„Popa Smîntînă” aderase încă din tinereţe la ideologia lui Simion Bărnuţiu „Fracţiunea Liberă şi Independentă”, de orientare naţional-liberală şi care contesta aducerea pe Tronul României a unui principe străin. Creangă era un activist înfocat, luînd cuvîntul oriunde avea ocazia, expunîndu-şi în principal concepţiile anti-unioniste. Creangă nu se rezuma doar la discuţii prin berării sau la vorbărie în faţa auditorului, la Primărie sau prin saloane. El a participat activ alături de gloatele din mahalale şi de boierii separatişti la cea mai importantă mişcare anti-unionistă din Moldova, imediat după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Este vorba despre acţiunea pusă la cale de familiile de boieri moldoveni Moruzi şi Roznovanu.

Aceştia doreau să-l facă Domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis „Nunuţă”. Mitropolitul Calinic i-a binecuvîntat pe „revoluţionari”, a fost semnat actul de independenţă a Moldovei şi, cu crucea în mînă, a pornit în fruntea răsculaţilor. Printre răsculaţi, spune George Călinescu, se afla şi diaconul Ion Creangă, alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu. Creangă a îndemnat şi el mulţimea cu talentul său oratoric. Autorităţile solicită sprijinul Armatei. Lascăr Catargiu autorizează înăbuşirea cu orice preţ a revoltei. Creangă şi cu ceilalţi „revoluţionari” au ridicat baricade pe Uliţa Mare a Iaşiului. Trupele primesc ordin şi trag în plin în anti-unionişti. Rămîn în urmă 100 de morţi.

Revoluţionarii fără arme de foc fug pe unde apucă, inclusiv Creangă şi Ienăchescu, care, după cum arată şi Călinescu, se ascund într-o pivniţă cu vinuri şi se consolează punîndu-se pe băut. „Implicarea lui Creangă este dovedită şi de tăinuirea răsculaţilor fugari. „Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpînire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivniţa crîşmei lui Stihi de la «Sfînta Vineri», dovadă că revoluţia o făceau mai mult bînd”, preciza Călinescu.

Creangă, consecvent mîndriei sale moldoveneşti, îşi continuă discursurile, fiind considerat „gură slobodă”. Mai mult decît atît, aderă la aripa „Fracţiunii” liberale a lui Simion Bărnuţiu, dovedind accente de xenofobie. Îi dispreţuia pe evrei şi pe greci, aşa cum îi dispreţuia pe conaţionalii săi munteni. 

De altfel, şi cînd trage cu puşca-n ciori, diaconul Creangă face o remarcă: „D-apoi eu nu-s «jidan», cinstite părinte, să mă tem de puşcă!”. Alte mărturii privind atitudinea xenofobă şi ultra-naţionalistă a lui Creangă vin şi de la contemporanii săi. „Toată viaţa lui i-a urît pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, preciza Grigore Ion Alexandrescu, prietenul scriitorului şi primul său biograf. Mitropolitul Calinic, pe care-l salvase la revoltă, îl răspopeşte în 1872, iar mai apoi Christian Tell, ministrul Instrucţiunii Publice, îl dă afară şi din învăţămînt. Naţionalistul şi anti-unionistul Creangă a rămas pe drumuri şi fără venit. Intervenţia prietenilor junimişti l-a ajutat, în cele din urmă, să revină pe linia de plutire. 

Cu toate acestea, românul absolut Eminescu i-a rămas prieten pe viață. Înțelegeți, așadar, că dacă, astăzi, Eminescu și Creangă ar fi trăit, unioniștii moldoveni nu i-ar mai scoate din alcoolici, boschetari, trădători și vînduți rușilor! Dar cum i-ar răstigni ”unionistul” Nicolae Dabija în Literatura și Arta…! Dar cum l-ar excomunica, la fel ca și mitropolitul Calinic, părintele Ciuntu de la biserica de fițe Sfînta Teodora de la Sihla…!

Mihai CONȚIU

P.S. Vă spun un secret pentru a cărui autenticitate garantez! Știți din ce motiv cei mai mulți lideri unioniști moldoveni sunt atît de rigizi și aroganți? Cunoscîndu-le ”sensibilitățile trufașe”, agenții secreți români care-i contactează/monitorizează/coordonează le insuflă convingerea că ei nu sunt oameni de rînd! Credeți-mă că știu bine ce spun!