Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă

Autor: Liviu Druguş

Motivaţia demersului analitic. Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.

Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel”(1), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi”(2) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958).

Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” - de la bunicul meu(3) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut.

Interesant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului...

Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am găsit destul de multă monotonie)... O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor...

Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizând acest website (unde a fost publicată iniţial această analiză; nota red.).

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial.

Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?...), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic...”.

Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”), ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie).

Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate).

Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”.

Nu este exclusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită....

Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă(4).

Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă...: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”.

Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”...

Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat..., dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”.

Măi, să fie....! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una...

După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om.... Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: „Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire).

În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă...

Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008 http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut...

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate.

Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului).

Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”...

Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953.

Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al ...pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu(5) şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final.

Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul”(6).

Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. ... E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. ... Critica e un duş rece necesar”.

Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni(7). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înnăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat(8) şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi(9).

Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bine intenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216).

Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie... agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui”(10). Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri... critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi.

Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/manipulanţi ai cuvintelor dar... atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl(11). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucru început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea

Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată.

Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil ne-rus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”(12) (p. 25).

După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.).

Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia.

Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase.

Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest, atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi.

În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare, cât şi pentru aceea a viitorilor cititori, ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? ... Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii.

Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă

Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept.

Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri(13) (Liubov’) ce va dura... Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina...

Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie...

Auditorul(14) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebidin motive de ortografie.

Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare.

Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” - glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383).

Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic, şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici... La pagina 10, copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri... intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”.

La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi... a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată. O tempora! O mores!

Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat...numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.

La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după...” sau „După o zi...” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană(15).

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”.

Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „...ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu... Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.

Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nici o recenzie sau prezentare a cărţii: problema limbii de comunicare(16). Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nici o problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun?

Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi”, Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.).

Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autenticităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” - vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldo-română...) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de.... poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare.

Sub raport grafic, cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae!

Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”.

O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre...

La p. 24 o construcţie nefericită: „...clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele.... cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri...”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu...

La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul ...tovarăşul profesor!”.

După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”.

În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare”

P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu:

„A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta... („Jivoi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus...

De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie... P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog.

A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.

La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile” .Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi fascismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului.

În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real(17).

Astfel, dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu„a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: - Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest?

La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”.

În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin, încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română?

P. 364: Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nici o luminiţă. ...din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul...” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi ...Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romanţiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi.

Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari

 Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de super-laude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.

Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice.

Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr... A. Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A. Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la http://www.ateneu.info

Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.”

Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”.

Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în „cascadă”...

Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul”...

Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor.

Părerea mea...

Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”.

În Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care şi Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”.

Iată şi textul lui Andrei: „Toţi oamenii mari au fost huliţi de mediocrităţi. În privinţa lui Tănase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konţi, şi alte nulităţi îl denigrează pe C. Tanase pentru a-şi ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor rămîme în memoria oamenilor? Cu bîrfe despre Filat şi Plahotniuc? Cine va mai şti de aceşti doi peste 4-5 ani în urmă? Cine-şi mai aminteşte de Ostapciuc, Moţpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev şi mulţi alţi potentaţi ai vremii? Nimeni!

La fel nu-şi mai aminteşte nimeni de Liviu Druguş, Vasile Grozavu, Ion Gonţa care la fel ca şi Conţii, Kozerii de astăzi ling ouăle celor mari pentru că li se aruncă un os. Constantin Tănase este şi va rămîne în memoria colectivă a basarabenilor ca o rază de moralitate şi înţelepciune de care şi-au bătut joc idioţi alde Filat, Roşca, Voronin şi mulţi alţi. Ţine-te domnule Tănase căci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continuă să spui adevărul!” Semnat de „De Andrei” la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html).

Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” super-elogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură...

Vehemenţa anti-postmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit...) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus...), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.

Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta.

Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală... Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu.

Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comandanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenirea.

Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

 Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă, februarie 2011

  Note de subsol

(1) Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai...” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „...am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214).

(2) Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare.

(3) Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.

(4) Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană nu mai poate fi accesată deoarece ne-a fost distrus site-ul ziarului MS, fără să mai poată fi recuperată arhiva; nota red.)

(5) Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei.

(6) Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223)

(7) În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor... În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces.

(8) Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean.

(9) Vezi http://www.liviudrugus.ro

(10) Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178.

(11) În perioada 1990 - 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni... Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia co-etnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă...

(12) Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”.

(13) „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste.

(14) A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).

(15) O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului independent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert - cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartame