„Tiranul care a ordonat să i se facă o grădină imensă de trupuri în ţepe“

Atrocităţile pe care le-ar fi săvîrşit Vlad Ţepeş în timpul domniei sale au fost redate de numeroşi cronicari din vremea sa. Autorii turci s-au arătat printre cei mai neîndurători critici ai voievodului muntean. Unii dintre ei au relatat că Ţepeş şi-ar fi construit o grădină de cadavre trase în ţeapă, iar pădurea care îi înconjura cetatea era ticsită de spînzuraţi. Vlad Ţepeş a fost una dintre marile personalităţi din istoria românilor, dar şi un erou controversat, mult urît în vremea domniei sale. Lui Vlad Ţepeş, mai mulţi cronicari turci i-au atribuit fapte cu totul ieşite din comun.

Autorul unora dintre cele mai înfiorătoare relatări despre Vlad Ţepeş (1431 - 1476) a fost Tursun Bei, contemporan domnitorului, rămas în istoriografie prin operele despre sultanii Mehmed al II-lea şi Baiazid al II-lea. Cronicarul turc a oferit amănunte despre cruzimea voievodului Vlad Ţepeş şi despre bătăliile purtate de oastea acestuia cu otomanii. În primii ani de domnie, potrivit autorului turc, relaţiile dintre Vlad Ţepeş şi Poarta otomană erau de supunere. „Cînd acel tiran sîngeros şi ghiaur fără îndurare a ajuns domn al Ţării Româneşti a fost impus faţă de Poartă cu dări foarte mari. În fiecare an el însuşi venea la Poartă, aducînd tributul şi multe daruri şi, sărutînd Pragul Fericirii, îşi reînnoia domnia. Padişahul îl trimitea înapoi în ţara sa, dăruindu-i veştminte scumpe, caftan roşu, cucă aurie şi alte daruri împărăteşti”, scria Tursun Bei, citat în volumul Cronici turceşti privind Ţările Române, publicat de Editura Academiei RSR în 1966.

Faptele înfiorătoare ale domnitorului

Cu timpul, veştile despre atrocităţile pe care le-ar fi săvîrşit Vlad Ţepeş s-au înmulţit. Potrivit saşilor din Transilvania, cu care acesta se afla în conflict, Ţepeş ordona deseori ca osîndiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spînzuraţi, arşi, fripţi, ciopîrţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii sau erau mutilaţi prin tăierea nasului, urechilor, organelor genitale şi a limbii. Cronicarii turci au oferit descrieri asemănătoare despre faptele cumplite ale domnitorului muntean.

„Era un tiran neîndurător faţă de ghiauri. Cruzimea lui era atît de mare, încît dacă un om dintr-un sat săvîrşea vreo nelegiuire, îi trăgea în ţeapă pe toţi locuitorii acelui sat, bărbaţi, femei şi copii la un loc. În faţa cetăţii de lemn unde îşi avea reşedinţa, el a pus, pe o lungime de şase mile, să i se împletească două rînduri de garduri, pe lîngă care a pus mărăcini, spunînd că îşi face o grădină. Apoi a umplut locul dintre cele două garduri cu unguri, moldoveni şi valahi traşi în ţeapă. În afară de aceasta, împrejurimile cetăţii fiind împădurite, de fiecare cracă atîrnau nenumăraţi oameni spînzuraţi şi poruncise că oricine va lua jos pe unul dintre spînzuraţi să fie spînzurat în locul aceluia”, scria Tursun Bei, citat în volumul Cronici turceşti privind Ţările Române, publicat de Editura Academiei RSR în 1966.

„Sîngele proaspăt împrăştiat pe jos forma lalelele înflorite ale acelei grădini, iar tigvele oamenilor erau fructele coapte, atît Vara cît şi Iarna, ale pomilor. Păsările şi ciorile mîncau din carnea lor şi nu lăsa să fie îngropaţi în pămînt. Dacă cineva îndrăznea să dea jos pe aceşti spînzuraţi sau răstigniţi, atunci era spînzurat în locul lor. Şi privind acest loc de ospeţie şi de osîndă el se mîndrea, zicînd că acest loc este maidanul de preumblare al acestor morţi”, afirma un alt cronicar turc, potrivit autorilor volumului Cronici turceşti privind Ţările Române, publicat de Editura Academiei RSR în 1966.

Otomanii, „trădaţi” de Ţepeş

Cronicarul Tursun Bei afirma că Ţepeş a refuzat apoi să plătească haraciul de 10.000 de galbeni la Înalta Poartă susţinînd că ar fi cheltuit banii în luptele din Transilvania. Mai mult, în Iarna anului 1461 – 1462, Vlad Ţepeş organizează o campanie de arme la Sud de Dunăre, împotriva otomanilor, în urma căreia mai multe sate au fost pustiite, iar peste 20.000 de turci au pierit ucişi de armatele sale. Numărul morţilor a fost indicat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matia Corvin, cu care se aliase. În aceeaşi scrisoare, Vlad îi cere ajutor regelui, pentru a face faţă viitoarelor represalii din partea Imperiului Otoman. Speră că îl va primi, însă ajutorul întîrzie.

În Primăvara lui 1462, sultanul Mahomed al doilea, în fruntea unei armate uriaşe se îndreaptă spre Muntenia cu scopul de a-l pedepsi pe Vlad Ţepeş. În calea oştirii otomane sînt pustiite cîmpurile şi otrăvite fîntînile. De asemenea, voievodul a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis şi – în număr mai mare – ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cît mai mulţi otomani. Flămîndă, însetată şi înfricoşată armata sultanului îşi pierde din încredere. „Arşiţa soarelui era atît de puternică, încît pe veşmintele de zale ale gazilor se putea face kebap”, scrie Turmen Bei, în descrierea campaniei otomane pe teritoriul Ţării Româneşti.

În acele condiţii a avut loc celebrul atac de noapte de la Tîrgovişte, din 17 Iunie 1462. Potrivit istoricilor, Ţepeş a atacat tabăra turcească în timpul nopţii pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deşi atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viaţă şi şi-a continuat marşul spre reşedinţa de la Tîrgovişte, unde a dat peste alţi 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Sultanul şi armata sa au fost total demoralizaţi şi s-au retras din Ţara Românească. Cronicarii otomani susţin însă că, de fapt, oastea lui Ţepeş ar fi fost nimicită în atacul de la Tîrgovişte.

Atacul de noapte, în varianta otomană

„Cu ajutorul lui Allah, timp de aproape 30 de zile oastea cea mîndră s-a agitat ca valurile în Ţara Românească. Bunuri şi prăzi şi mai ales captivi destoinici, băieţi şi fete, umpleau oastea imperială. Deodată, părăsindu-şi culcuşul liniştit, el (Vlad Ţepeş) a pornit spre Apus şi, într-o noapte întunecoasă, şi-a pornit viclenia: cu alte cuvinte, într-o noapte a fost nevoie să fie atacată acea oaste de umili. Acel călăreţ nedemn, adică acel nenorocit şi îngîmfat, s-a gîndit să-şi conducă oastea proprie asupra puternicei oşti împărăteşti, purtătoare de victorie. Luptătorii ghiaurului, adunîndu-se şi pregătindu-se, s-au lovit de oastea împărătească, dar a fost ca şi cum o picătură de apă s-ar lovi de un ocean. Gurile lor au fost umplute cu săgeţi, cum rar s-a mai întîmplat. S-a vărsat atîta sînge, încît cerul cel negru s-a înroşit ca o lalea, iar strălucirea săbiilor în noaptea întunecoasă făcea să pară că şi-a deschis petalele. Ei au fost înfrînţi în aşa măsură, încît pînă şi copiii de zece ani, ucenici şi slujbaşi, învingîndu-i pe ghiaurii de două ori mai puternici decît ei, i-au adus ucişi”, scria cronicarul turc. Ţepeş ar fi fost rănit, afirma acesta, şi a fugit din calea otomanilor pe care i-a atacat. Cîteva luni mai tîrziu a fost prins de oastea lui Matia Corvin, regele Ungariei, şi trimis pentru 12 ani în captivitate, la Vişegrad. 

Adevărul.ro