FOTO: Vizitiii se numărau printre personajele pitoreşti din trecutul românilor.

„Vorbele lor sînt de-o obscenitate extremă“

Numeroşi străini care au vizitat ţările române de-a lungul timpului au rămas uimiţi de limbajul colorat al poporului, în care înjurăturile şi vorbele de ocară îşi găseau un loc obişnuit. Unii domnitori pedepseau aspru pe cei care blestemau, însă în cele mai multe cazuri trivialităţile erau privite cu îngăduinţă.

Una dintre cele mai plastice descrieri despre apetitul cu care românii înjurau i-a aparţinut francezului Adolphe Etienne Billecocq (1800-1874). „Am făcut în viaţa mea mai mult de 40.000 de leghe de poştă. Vizitii ca românii, credeţi-mă pe cuvînt, nu se întîlnesc niciunde. Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat, cel mai morocănos nu se poate să nu fie înviorat la vederea acestui surugiu plin de vervă, de antren, de filosofie, de rapiditate, de veselie. Imitînd castanietele spanioli, el nu încetează să-şi anime caii prin voce. El înjură să facă să tremure toate ecourile din împrejurimi”, afirma diplomatul francez din secolul al XIX-lea.

Înjurături cu binecuvîntarea arhiepiscopului

În scrierile sale, acesta amintea o întîmplare ciudată. „Într-o zi, cînd surugii români au avut onoarea de a-l transporta pe arhiepiscopul actual, trăsura s-a împotmolit într-o baltă. Surugii au devenit muţi pe caii lor, datorită respectului pe care prelatul îl impunea şi s-au recunoscut neputincioşi în faţa acestei situaţii. Se gîndeau deja să meargă să aducă alţi cai în ajutor, de la cîteva mile distanţă, cînd deodată toţi surugii s-au strîns la portiera arhiepiscopului, i-au mărturisit stînjeneala lor, scrupulele pe care le aveau şi nu s-au sfiit să-i spună că dacă le îngăduie să folosească limbajul obişnuit ar ieşi imediat din această situaţie.

„Nu vă sfiiţi copiii mei, a spus preotul, îmi voi acoperii urechile”. Imediat sub o avalanşă de cuvinte şi de onomatopee, pe care ne ferim să le traducem aici, caii s-au mobilizat ca în faţa unei ploi de tunete şi, din noroiul în care erau împotmoliţi, a ieşit echipajul arhiepiscopal precum carul soarelui”, scria autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX”, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.

Înjurături de tot felul

Despre români s-a scris de-a lungul timpului că deţin un repertoriul extins de înjurături. Însuşi mitropolitul Antim Ivireanul, din Bucureştii secolului al XVII-lea, îi mustra pentru viciul lor, în scrierile sale. „Zice apostolul Pavel: Limbile n-au lege şi fac ale legii. Iară noi, avînd lege, facem tot împotriva legii şi sîntem mai păcătoşi decît toate neamurile şi decît toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim noi înşine legea? Cine din păgîni face aceasta, sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?", relata mitropolitul în lucrarea „La Dumineca Vameşului, cuvînt de învăţătură".

Românii cu frica de Dumnezeu

Clericul sirian Paul de Alep îi considera pe români drept un popor cu frica de Dumnezeu, care se temea de blesteme. „Să se ştie că toţi locuitorii din Ţara Românească sînt foarte evlavioşi şi supuşi. Ei se tem foarte mult de afurisenie, mai ales marii dregători. Ei veneau la domnul nostru patriarh ca să-şi pună semnătura şi pecetea pe scrisorile pe care le aveau de la domn cu privire la slujbele şi la daniile lor. Cînd aduceau vreun criminal la domnul nostru patriarh ca să-l afurisească, oamenii din popor ieşeau şi o luau la fugă pentru ca să nu fie de faţă, căci ei cred că afurisenia e un foc”, afirma cronicarul sirian Paul de Alep, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Ocara – motiv de divorţ

Unii domnitori din istoria românilor au condamnat înjurăturile. Umanistul german Johann Sommer (1542 - 1547) afirma că în vremea lui Despot Vodă (secolul al XVI-lea), cuvintele de ocară au devenit chiar un motiv de despărţire între soţi. „Despot era neînduplecat la culme la pedepse, mai ales împotriva acelora care erau dovedişi că nu prea îşi respectă, după obiceiul acelui popor, legămînul căsătoriei. Căci astfel se înrădăcinase la ei obiceiul, pe care îl ţin astăzi ca un fel de lege, că dacă soţia a fost ocărîtă sau lovită uşor, ea să aibă voie să fie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă căsătorie, dacă poate să plătească soţului o treime de galben de aur, prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui. Acest obicei l-au imitat ungurii şi saşii care locuiesc răspîndiţi prin ţară şi pînă într-atît, încît au fost găsiţi destul de mulţi dintre ei care aveau trei sau patru soţii în viaţă, de la care de mai multe ori avuseseră copii, precum şi ele la rîndul lor de la alţi bărbaţi cu care se împreunaseră după ce îşi părăsiseră bărbatul”, scria Johann Sommer. Autorul adăuga că moldovenii înjurau pe ungureşte, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Ocările lui Petru Rareş

Alţi domnitori moldoveni erau cunoscuţi pentru limbajul trivial şi ameninţător. Mărturia unui emisar la curtea voievodului Petru Rareş arăta modul în care acesta se comporta. „Şi a mai adăugat trimisul că a auzit din gura acestui voievod multe cuvinte de ocară cu care ocăra pe domnitorii Ungariei şi pe domnia voastră, între altele fiind fără credinţă şi trădători, adăugînd că a auzit şi aceasta că acest voievod Petru întrebîndu-i pe ai săi cîte mile sînt de la Buda pînă la oaşul Alba Regală, unde zace îngropat trupul prealuminatului răposat domn al nostru regele, Ioan Zapolya, după ce i s-a spus a jurat că de cum va ajunge la Alba regală, îndată căutînd mormîntul şi dezgropînd cadavrul răposatului nostru rege, va pune să fie spînzurat acel cadavru, ca fiind leşul unui trădător al său înveterat”, scria emisarul transilvan.

Au învăţat înjurăturile de la unguri

Iezuitul Ştefan Szanto (1540 - 1612) a fost autorul mai multor epistole în care descrie Transilvania de la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Afirma că ţăranii „libertini”, cei care se bucurau în faţa feudalilor de anumite privilegii, în schimbul unor servicii pe care le făceau acestora, îi tratau înfiorător pe iobagii de pe moşiile grofilor şi că obişnuiau să îi înjure pe ungureşte. „Libertinul pedepseşte, pune pe oameni să muncească în butuci, distribuie palme, dă palme cu stînga şi dreapta, înjură – a învăţat să înjure şi pe ungureşte, cînd se mînie, le spune iobagilor şi slugilor „bestia curva fia”, arată autorii volumului II, din seria „Călători străini despre Ţările Române”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Blesteme religioase

Felix Pigeory (1806 - 1873), un arhitect francez, a relatat la fel de uimit despre obiceiurile românilor. „Trebuie să-i auzi înjurînd, invocînd, apostrofînd atît pe bunul Dumnezeu, cît şi diavolul, făcînd să răsune văzduhul de sunetele lor şi mînînd caii cu asemenea furie încît te temi să nu te răstorni”, scria francezul.

În urmă cu un secol şi jumătate, americanul James Oscar Noyes, un medic aflat în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor, dar şi comportamentul acestora. „Enoriaşii trebuiau să facă semnul crucii de la dreapta la stînga cînd se roagă sau cînd tună, să repete semnul crucii cînd întîlnesc preotul, cînd trec pe lîngă o biserică sau cînd încearcă să alunge diavolul, să se prosterneze ca turcii, find atenţi să evite poziţia îngenuncheată a ereticilor catolici, să-i venereze pe popi şi să-i blesteme pe Papa şi pe musulmani, să ţină o sută cincizeci de sărbători pe an şi să postească o sută zece zile, această este învăţătura pe care o dă biserica greco-ortodoxă milioanelor ei de adepţi”, susţinea autorul american, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.

F. G. Laurencon, un alt călător francez, afirma că românii de la începutul secolului XIX erau un popor blînd şi puţin aplecat spre rele. „Au multă deşteptăciune firească şi auzi adesea copii improvizînd pe faimosul lor refren „Frunză verde de măslin”, cîntece care nu sînt lipsite de idei vesele şi spirituale. Înjurăturile lor sînt de o obscenitate extremă şi femeile le folosesc tot atît de mult ca şi bărbaţii înşişi, în ceea ce se numeşte lumea bună”, afirma francezul în 1822, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.

Daniel GUŢĂ, Adevărul.ro