FOTO: De la dreapta la stînga: Evgheni Evtuşenko, Dinu Mihail şi pălăria lui Boris Todirel

Etica pentru poporul meu

Autor: Dinu MIHAIL

Acum vreo 35 de ani, pe cînd îmi satisfăceam stagiul de elev marinar pe goeleta Tinerimea Moldovei, redactorul şef Mihail Guzun m-a trimis la Palatul „Octombrie” (azi: Palatul Naţional „Nicolae Sulac”) să fac o cronică de la concertul de debut al orchestrei Lăutarii într-o formulă nouă, cu Nicolae Botgros în frunte.

Se pare că am realizat un reportaj elogios, pe potriva efortului de dăruire al protagoniştilor: Nicolae Sulac, Lidia Bejenaru, Vadim Gherghelaş, tromperistul Vladimir Duminică, acordeonistul Petru Baronciuc, naistul Nelu Laiu ş. a.

Evident, cele mai multe superlative i-au revenit lui N. Sulac. Totuşi, spre sfîrşit mi-am permis şi unele observaţii critice, căci nu sîntem doar aplaudaci. Cam în felul următor: „Vocea ca un balsam a lui Nicolae Sulac a determinat asistenţa să epuizeze nebănuite rezerve de flori. Ofranda lor de culoare şi gingăşie a întregit plăcut recunoştinţa pe care i-o purtăm constant interpretului. Volubil, mereu încurajat de public, dumnealui a susţinut un recital de o diversitate agreabilă. Avem, însă, şi cîteva obiecţii care parcă se cer alăturate aici. Unele gesturi pe alocuri demonstrativ-teatral afişate, unele intervenţii nemotivate în textul original al cîntecelor sînt concesii prea uşor făcute gustului de duzină, ca să apelăm la un eufemism. Orice s-ar spune şi oricîte motive justificative s-ar inventa, cîntecului popular întotdeauna i-a stat frumos însoţit cu discreţia şi simţul măsurii”.

După cum aveam să aflu ceva mai tîrziu, rîndurile în cauză (au mai fost şi alte note în răspăr) i-au provocat lui Nicolae Sulac o scurtă criză de mizantropie, cel puţin raportată la persoana mea.

Cronica cu pricina apăruse într-o marţi. A doua zi, miercuri, sînt vizitat de către jurnalistul Serafim Belicov, pe atunci angajat la săptămînalul Cultura. Serafim mă sfătuieşte, prieteneşte, ca pe viitor să fiu mai atent cu atitudinea faţă de… icoanele neamului… Ca şi acum, încă de pe atunci în Moldova funcţiona ireproşabil fabrica de confecţionat sacralităţi. Sfinţi în literatură şi pictură, în muzică şi politică… Toţi sînt genealoizi, maeştri, eroi, sacerdoţi ai limbii române, arhitecţi ai neamului, deschizători de drumuri, excelenţe cu dulceaţă de zmeură în pantofi. Oameni simpli, modeşti, buni profesionişti ca scriitorul Eugen Lungu sau ca chirurgul Adrian Musteaţă, de exemplu, rar de tot o să găseşti prin părţile noastre. Atunci cine dracu’ mai lucrează în ţara asta, dacă toţi sînt eroi?!

Pe la amiază sînt abordat de către impetuosul ziarist Boris Marian de la revista Moldova. Sincer şi tranşant, Marian îmi zice părinteşte: “Eşti încă fraged, las-o mai moale… Sulac e supărat rău pe tine, am vorbit cu dînsul. Scuipă foc în toate cele patru puncte cardinale”.

Peste vreo săptămînă de la apariţia reportajului, uşa biroului meu brusc se deschide larg-zgomotos şi intră teatral, cu pas marţial, însuşi Nicolae Sulac – simbol, patriarh, întruchipare vie a durutului nostru folclor popular moldovenesc. Nici nu ne venea a crede ochilor. Se uită la noi la fel cum te-ai uita la nişte gîze printr-o lupă, apoi întreabă pe un ton insurgent-patetic: “Aici e cabinetul tovarăşului Dinu Mihail?”. “Aici!”, răspundem noi cu voce gîtuită, după ce în prealabil colegul de birou reuşise să-mi transmită cu privirea un mesaj foarte îmbucurător: “Articol cu note critice ţi-a trebuit? Acuş te face salată!”. “Dacă-i aici, apoi să ştiţi voi, măi paţanilor, că taaareee aş mai vrea să stau de vorbă cu dînsul”, cade ca un baros următoarea frază.

Instantaneu, ca într-o fulguraţie, îmi trece prin cap avertismentul lui Marian: “Sulac e supărat foc pe tine”. Da, situaţia e coibilă, frate iepure… Totuşi, izbutesc să-mi compun o mutră cît de cît senină, pentru ca peste o fracţiune de secundă să-l aud pe Viorel, colegul meu de birou, aruncînd colacul de salvare: “Din păcate, acum nu o să puteţi sta de vorbă, pentru că dumnealui e plecat în deplasare, ca tot ziaristul iute de picior”. “Ahaaa, deci asta e povestea… Bine, măi băieţi care put a castraveţi, o să mai trec eu pe aici”.

Ura, am suportat o victorie şi am repurtat o înfrîngere! Scor egal, unu la unu. Toată lumea-i mulţumită.

Apoi uşa se închise ca pălmuită de o rafală de vînt, iar noi, revenindu-ne din sperietură, am plecat să cumpărăm păr de cîine, ca să mă afume baba Anisîia din satul Crăcănaţii-de-pe-Deal.

Cum am făcut cunoştinţă cu Evgheni Evtuşenko

Pe la sfîrşitul anilor ’60, Universitatea de Stat din Moldova începuse să producă jurnalişti cu duiumul. Toate bune şi rotunde pînă în momentul în care redactorii şefi din teritoriu au început să se plîngă în instanţele superioare: şmecherii istorici ai clipei fac ce fac şi se oploşesc cu toţii prin Chişinău.

Şi atunci forurile decizionale au hotărît să taie în carne vie: noi, promoţia 1974, am fost trimişi pe-un capăt în redacţiile ziarelor raionale, unde mereu era criză de prospătură jurnalistică. Mai mare scîrbă nici că se putea abate peste sufletele noastre fascinate de atracţia capitalei. Asta echivala, pe atunci, cu un exil pe toată viaţa, unde aveau să te mănînce, încet şi metodic, moliile anonimatului.

Avînd, faţă de mine, o poziţie alfabetică privilegiată în catalogul grupei, regretatul Alexandru Costiuc a ales, mai aproape de Pîrjota lui părintească, redacţia raională din Rîşcani, mie fiindu-mi hărăzit să vîntur cuvinte pe coclauri edineţene.

Aşadar, corespondent de Edineţ, alături de Vasile Bajureanu, Boris Todirel, Vasile Jacotă, Alexandru Verstiuc, Victor Pîslaru ş. a., ale căror nume îmi scapă, cu regret, acum.

Început de octombrie 1974. Împreună cu Boris Todirel merg la stadionul raional, unde echipa Урожай, pe atunci campioană a Uniunii Sovietice printre echipele de fotbal săteşti, urma să joace în compania selecţionatei de veterani ai fotbalului din URSS. Orice s-ar spune, era un eveniment, mai ales pentru nişte împătimiţi ai sportului ca Todirel şi subsemnatul. Ş-apoi “veterani” e puţin spus, dureros şi nedrept de puţin. Stele, vedete, dom’le, legende vii ale fotbalului sovietic ca Alexei Homici (portar), Albert Şesterniov (apărător), Galimzian Husainov (atacant) şi, în sfîrşit, atacantul Eduard Strel’ţov, idol al unor întregi generaţii de microbişti. În satul meu de baştină toată puştimea de la 7 la 70 de ani credea, pe bune, că Стрельцов are смертельный удар!

Stadionul era arhiplin. Făcînd ochii roată, la un moment dat Boris îmi zice: “Am impresia că acolo, în partea stîngă a tribunei, printre suporteri se află şi poetul Evgheni Evtuşenko”. Punct ochit, punct lovit: într-adevăr, era Evtuşenko, în carne şi oase.

“Hai să ne croim pîrtie încolo, ca să-i solicităm un autograf”, propune Boris. “Bună idee, dar cum? Pe un petec de hîrtie? Parcă nu e chiar frumos…”. Atunci îmi amintesc şi-i spun, aproape fericit ca un copil, lui Todirel: “Nu ştiu prin ce minune am în cameră, la cămin, o carte de Evtuşenko. Trag o fugă s-o aduc”.

Poezia lui Evtuşenko a ştiam cît de cît. El, Andrei Voznesenski, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava şi Robert Rojdestvenski erau pe atunci tribuni ai cuvîntului care cu versurile lor ridicau în picioare stadioane întregi. Că nu degeaba Evtuşenko avea să scrie mai tîrziu: “Întotdeauna, în Rusia, una dintre funcţiile cele mai importante ale poetului a fost aceea de apărător al poporului. Dar acum se consideră că această formulă îl înjoseşte pe poet. Nu e suficient să fii doar poet? Ei bine, nu e suficient! Dacă vrei să fii un poet mic, da, e suficient. Dar, în cazul acesta, nu te mai plînge că nimeni nu te citeşte. Pentru că pe oameni nu-i interesează cei care nu se interesează de oameni”.

Deci, îmi era dragă poezia lui, omul ca atare mă fascina, însă cert e un lucru: nici pînă atunci, nici după asta nu am mai cumpărat vreo carte semnată de Evtuşenko. Cum de se face că exact în acel moment aveam o plachetă de-a lui, procurată pe bani munciţi de mine? Veţi zice că întîmplarea şi-a băgat codiţa aici – şi veţi avea dreptate, ca întotdeauna.

Ne apropiem cu cartea în mîini de Evtuşenko, ne prezentăm politicos şi îi cerem, cu voce… transpirată, un autograf. Широкая русская душа i-a placheta de versuri, o întoarce pe-o parte şi pe alta, şi întreabă: И вы читаете меня в такой глухомани?! И еще в оригинале?! Да разрешите, хлопцы, прямо здесь вас обнять!

Apoi ne invită să luăm loc alături, să urmărim împreună meciul. Aflăm că îi place mult sportul, că este prieten la cataramă cu fotbaliştii din selecţionata de veterani. Anume la insistenţele lor a făcut şi el drumul pînă la Edineţ. Ca să mai vadă lumea, ca să-şi ia un moment de respiro după călătoria prin America şi, de ce nu?, să guste şi un pahar de vin moldovenesc…

“Apropo de vin”, se întoarce înspre mine eclatantul poet. „Am observat aici, pe malul unui ochi de apă, un mic restaurant cochet, la care se ajunge pe un podeţ de lemn. Cunoşti o asemenea instituţie de interes bahico-gastronomic?” “Desigur, am reuşit s-o cunosc, e cea mai importantă instituţie din raion”. “Ce-ar fi să ne întîlnim astăzi, la ora şapte, acolo?”.

Şi ne-am întîlnit. Să-mi sară cloşca în cap dacă nu spun adevărul. Şi am tot vorbit. Inclusiv pe silabe. Nu chiar mult… Pînă pe la ora patru de dimineaţă… Nu mai ţin bine minte ce am discutat, pentru că Evgheni Evtuşenko a avut inspiraţia ca să gîtuim, chiar din start, cîteva sticloanţe de trăscău. Asta m-a retezat. Tînăr şi nedeprins cu vodka, repede m-am deconectat de la realitate: Пою и пью, не думая о смерти,/раскинув руки, падаю в траву,/и если я умру на белом свете,/то я умру от счастья, что живу. Cică berea te duce la weceu, vinul la femei şi vodca la puşcărie. Oricum, cel puţin puşcăriabil te face fără mari probleme.

Ştiu că îi repetam, ca un refren, că vreau să merg la Moscova, ca să mă fac regizor. De film, unul dintre marile mituri ale secolului XX. Pe atunci cunoşteam pînă şi ce număr la pantofi poartă toţi marii regizori ai lumii.

Am reţinut, din spusele lui, că intenţia mea e o prostie vecină cu ţicneala. Pentru că la meseria de regizor se cere, în primul rînd, stofă de tiran. Pentru că filmul reuneşte mulţi nebuni, e o industrie întreagă, în care depinzi pînă şi de un şofer muieratic, pînă şi de un operator de lumini alcoolic. Ca să creeze o lume, numai un dictator cu nervi de oţel poate ţine în mîini o asemenea foşgăială de patimi şi de orgolii nemăsurate.

Totuşi, mai tîrziu Evtuşenko a semnat regia cîtorva filme, unul dintre acestea numindu-se Ягодные места, dacă nu mă fentează cumva memoria mea de consistenţa fulgului de vată.