Adresare către plenara CC PCRM

Autor: Valeriu RENIŢĂ

Stimaţi colegi, participanţi la plenara a VIII-a a CC PCRM! Mă adresez către Dvs în calitate de comunist de rînd, care de 11 ani stă la evidenţă în sectorul Buicani al CR al PCRM. Deşi anumiţi conducători ai partidului au declarat că sînt exclus din partid, nu există la ora actuală nici un suport documentar pentru asemenea declaraţii, cu atît mai mult nu se cunosc cauzele unei atare decizii.

Motivul acestei adresări este posibilitatea revenirii PCRM la putere din perspectiva alegerilor parlamentare din noiembrie curent, o problemă de prioritate la ordinea zilei. O spun din capul locului cu toată convingerea: revenirea e aproape imposibilă, atîta timp cît conducerea de vîrf a partidului este supusă şantajului şi controlului din exterior.

Se cunosc diferite fapte şi, respectiv, există abordări distincte ale chestiunii de subordonare şi control din afară a conducerii PCRM. Însă pentru a ne apropia de miezul problemei, nu trebuie să cădem pradă spionitei, ci să discernem evenimentele de rezonanţă, care au constituit nu o dată subiectul unor discuţii largi în partid şi în societate. Un asemenea eveniment este şi eşecul Memorandumului Kozak, o înfrîngere politică de proporţii, care a anulat pentru zeci de ani, dacă nu pentru totdeauna rezolvarea diferendului transnistrean.

Vladimir Voronin, preşedintele PCRM s-a raportat în repetate rînduri la această tristă experienţă din varii motive (inclusiv, pur personale, de natură psihologică) dar a dat aprecieri contradictorii, pledînd, funcţie de conjuctura politică, ba pentru, ba împotriva opţiunii de atunci. Era vorba, cu adevărat, de o opţiune cardinală pentru partid şi societate. Voronin însuşi vorbea despre o alegere, adresîndu-se în acele zile celor mai intimi consilieri: „Ori salvăm ţara şi păstrăm puterea PCRM pentru mulţi ani înainte, ori ne certăm pentru totdeauna cu Rusia şi ne punem juvăţul!” Nu am participat nemijlocit la negocierile asupra Memorandumului, nici la elaborarea lui, dar consider că am dreptul la o opinie, pornind de la faptul că în calitate de purtător de cuvînt am avut atunci obligaţia să informez opinia publică asupra esenţei întîmplării, care se derula sub ochii mei, întîmplare devenită acum jalon important în istoria modernă a ţării.

Sînt cinci politicieni care poartă povara responsabilităţii directe, - e adevărat povara diferă de la om la om, - pentru eşecul Memorandumului: Vladimir Voronin şi Mark Tkaciuk, Igor Smirnov, capul regiunii transnistrene şi ministrul lui de externe Valeri Liţkai şi, în fine, Dmitri Kozak, trimisul preşedintelui rus Vladimir Putin. Toţi aceştea şi-au făcut la timpul lor „mea culpa”, în mod public şi cu destulă fermitate politică.

L-a minţit Kozak pe Voronin? Rusia a trişat? –Ori s-a întîmplat ceva cu Voronin, ceva iremediabil, după cum ne sugerează evoluţia ulterioară a acestui subiect. Iată întrebările care persistă şi la care ar dori să-şi răspundă comuniştii de rînd. Să admitem că trimisul lui Putin ar fi modificat hoţeşte un articol din document, ori ar fi substituit o pagină, după cum susţine Voronin. S-a păstrat, însă, originalul documentului care, supus unei expertize elementare, dovedeşte contrariul. Să admitem că Rusia nu s-a ţinut de cuvînt atunci cînd a promis o susţinere internaţională mai largă a înţelegerii, dar, pe de altă parte, negocierile Chişinăului cu Moscova au decurs – din ianuarie pănă în noiembrie 2003 - separat şi în mod secret faţă de comunitatea internaţională şi, în speţă, de SUA, care ar fi fost, la origine, unul dintre coautorii respectivului document. Dacă am presupune că argumentarea preşedintelui moldovean este impecabilă, de ce atunci, la trecerea a doar 7-8 luni, Voronin îi trimite lui Putin o scrisoare de căinţă, presurîndu-şi cenuşă pe cap?! De ce oare şi-au minţit Voronin şi Tkaciuk colegii, partidul, propriul popor?

Pentru a pătrunde în esenţa problemei s-ar cuveni să restabilim tabloul adevărat al relaţiilor lui Voronin cu Rusia şi cu Occidentul în momentul negocierilor Memorandumului. Eram în anul 2003. Voronin era la primele contacte ci liderii occidentali, apropierea timidă de Europa nu poate fi luată decît ca o simplă cochetărie cu SUA, pe atunci actor politic dominant în spaţiul UE. În acelaşi timp, Voronin era, fără a exagera, prieten la cataramă cu Putin. Kozak îl tutela pe Voronin ca pe un copli, gata să-i satisfacă orice capriciu, pregătit să preseze cu duritate transnistrenii, pentru a-i convinge de necesitatea redactării, la cererea preşedintelui moldovean, a cutărui sau a cutărui articol din Memorandum, ori de cîte ori era nevoie,

Şi iată-ne în prag de semnare, 24 noiembrie, 2003, către miezul nopţii…Tocmai îi petrecusem pe băieţii din serviciul de presă a lui Putin. Pe aeroportul capitalei se răceau motoarele celor două avioane din avangarda delegaţiei ruseşti, iar la întrarea în Palatul prezidenţial, pe covor roşu, - o frază devenită deja celebră, - exersa garda de onoare şi fanfara Ministerului apărării. Serviciul de protocol se aciuase, totul era gata pentru întîmpinarea misiuinii ruse. M-am aşezat la masa de lucru să-mi redactez comunicatul de presă al evenimentului fără precedent, care urma să se întîmple în cîteva ore. În acelaşi timp, la un etaj mai sus, Voronin ridica receptorul din birou, pentru a-l anunţa pe Putin că se retrage din Memorandum.

Ce se întîmplase? Poate Voronin şi Tkaciuk au conştientizat, pas cu pas, pericolul intenţiei lor şi au abandonat-o în al doisprezecelea ceas? Nimic mai fals. Am vorbit nu o singură dată cu diferiţi participanţi la acel eveniment şi toţi, fără excepţie, mi-au spus că renunţarea lui Voronin a venit ca un trăsnet din senin. La începutul lui martie curent am avut ocazia să mă întreţin pe tematica respectivă cu Valeriu Liţkai, unul dintre participanţii activi la negocieri, apoi cu Vadim Mişin, care a participat la elaborarea documentului în faza finală, în calitate de vicepreşedinte al Parlamentului, responsabil de probleme juridice şi, în sfîrşit, cu Vladimir Socor, un recunoscut expert occidental în problemele reglementării conflictului transnistrean. Nu voi preciza cine şi ce mi-a spus, din motiv că multe declaraţii au fost “off–the–record”. Mă voi limita la două concluzii de caracter general, egale unei mărturii.

Chişinăul şi Moscova s-au înţeles să negocieze în secret pînă la publicarea textului definitivat şi aprobat de ambele părţi. Cineva dintre negociatori însă turna cu o perseverenţă de invidiat mersul tratativelor unei ambasade străine aflate în apropierea sediului CC al PCRM. Dintre cei cinci politicieni notorii enumeraţi mai sus, Kozak, Smirnov şi Liţkai nu puteau pactiza cu adversarul prin definiţie, iar lui Voronin nu-i permitea statutul s-o facă pe informatorul... Cine rămîne, atunci? Asta e una la mînă. A doua. E cunoscut faptul că înainte cu o oră de a refuza vizita lui Putin, Voronin a fost telefonat de Javier Solana, iar cu jumătate de oră mai devreme a fost vizitat de Heather Hodges, ambasadoarea SUA la Chişinău. În ciuda unor aprecieri comune, nici discuţia telefonică cu secretarul Consiliului UE, nici vizita ambasadoarei americane nu au avut efectul - şi în această privinţă opinia experţilor coincide – al unui factor politic decisiv asupra hotărîrii luate de Voronin. Mai curînd ar fi vorba de o presiune fără precedent asupra preşedintelui. Lui Voronin i s-a pus pe masă „ceva” ce echivala cu pierderea puterii. William Hill, un tip puţin ciudat şi melancolic, fostul şef al misiunii OSCE în Moldova, a lăsat să se înţeleagă într-un cerc restrîns de experţi că acel “ceva” ar fi în stare să-l compromită rău pe Voronin. Pe Voronin personal.

Aidoma unei „reacţii Mantu” de natură politică, justeţea concluziilor de mai sus a fost supusă testării de cîteva ori pe parcursul ultimilor ani. Acestea lucrau ca un mecanism de frînare de fiecare dată atunci cînd PCRM era pe punctul de a adopta decizii vitale pentru revenirea la putere. Să ne întrebăm acum încă o dată, de ce partidul nu a putu găsi “votul de aur” după alegerile parlamentare din 2009? De ce nu a reuşit constituirea unei coaliţii de centru-stînga nici după alegerile din iulie 2009, nici după cele din noiembrie 2010? De ce conducerea PCRM, ignorînd consultaţiile cu comuniştii de rînd, a boicotat referendumul constituţional cu privire la alegerea preşedintelui de către întreg poporul în septembrie 2010? Era oare nevoie de spirit de vizionar pentru a prevedea că dacă nu imediat, atunci după patru ani funcţia de şef de stat era garantată pentru Voronin? Întrebări simple cu răspunsuri evidente.

Înşelăciunile comise de către Voronin pe de o parte, şi Tkaciuk pe de altă parte sînt acte obscure, care nu comunică înde ele. Ca rezultat, însă, vectorii activităţii lor clandestine se suprapun şi îi mulţămesc atît pe cei doi, cît şi pe stăpînii lor de peste hotare. Tocmai din această cauză, fiind duşmani, aceşti doi fruntaşi ai partidului nu se vor despărţi curînd, iar cu ei în frunte PCRM nu va reveni la putere niciodată.