Autor: Ion Ețco

Viața și opera preabunului Constantin Ețco sunt după chipul și asemănarea întîi-făuritorilor de țară și de neam. Descendent din vița lui moș Ețco al Sucevei, dăruit cu tainice haruri, ales de Dumnezeu într-o epocă anume, prin bogăția de fapte inestimabile a vieții sale, el rămîne a fi un potir de aur, o biserică vie în care ard veșnice lumînări, faptele sale bune.

Cronicarul Miron Costin, făcînd lumină asupra originilor statului medieval moldovenesc, invoca o veche legendă legată de numele batrînului Ețco din Sniatin. Se spune că Dragoș, descălecătorul din Maramureș, a întemeiat la est de Carpați o nouă formațiune teritorială independentă. În acest context, el a întreprins incursiuni de recunoaștere în teritoriile de peste munți. A organizat așa-zisele vînători și în una din ele l-a întîlnit pe bătrînul Ețco cu obștea sa. Bătrînului i s-a adus la cunoștință că tătarii au plecat din aceste locuri și dacă dorește poate, împreună cu ai săi, să întemeieze aici mai multe localități. Ceea ce și făcu Moș Ețco.

Împreuna cu cei din neamul său, a întemeiat o așezare în acele locuri deosebit de frumoase. Astfel, cu concursul descălecătorului Moldovei Dragoș, a fost întemeiată localitatea Ețcani, vestita mai apoi cetate de scaun Suceava. “…Dorința voievodului se împlini și astfel luă ființă Ețcanii”, sîmburele orașului Suceava de mai tîrziu.

Pentru autenticitate, reproducem un extras din Letopisețul Țării Moldovei, semnat de Simion Dascălul:” Scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predislovie, de zice că deaca au ucis acei vînători acel buor, întorcîndu-se înapoi, văzînd locuri desfătate, au luat pre cîmpi într-o parte și au nemerit la locul unde acum e  tîrgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc și fiind locul despre apă, cu pădure măruntă, au pogorît pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Ețcanei.

Acolea pe acelaș loc au gasit o priseacă cu stupi și un moșneag batrîn de prisăcăria stupii, de seminție au fost rus și l-au chiemat Ețco. Pre carele deaca l-au întrebat vînătorii, ce omu-i și den ce țară ieste, el au spus că ieste den Țara Leșească. Așișderea și pentru loc l-au întrebat, ce loc ieste acesta și de ce stăpîn ascultă? Ețco au zis: ieste un loc pustiu și fără stăpîn, de-l domnescu fiarile și păsările și să tinde locul în gios, pîn”în Dunăre și pîn-în Nistru, de să hotărăște cu Țara Leșască, și ieste loc foarte bun de hrană. Înțelegînd vînătorii acest cuvînt, au sîrguit la Maramoră, de ș-au tras oamenii săi într-această parte și pe alții au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte și s-au lățit pre Moldova în gios. Iar Ețco prisecariul, deacă au înțeles de descălecarea maramorășenilor, îndată s-au dus și el în Țara Leșască, de au adus mulți și i-au descălecat pre apa Sucevii în sus și pre Siretiu despre Botoșani.” 

Astfel, capitala statului moldovenesc, orașul Suceava, iniţial aşa şi s-a numit – Eţcani, purtînd pecetea fondatorului. Istoria localității Ețcani începe odată cu apariția statului medieval moldovenesc, ceea ce reprezintă un reper fundamental pentru noi. Prin urmare, tot aici, în localitatea legată de descălecatul Moldovei, ia ființă primul așezămînt monahal de maici de pe teritoriul țarii noastre. E vorba de mănăstirea Ețcani din Suceava. “...Cel mai vechiu locaș de evlavie și închinare a femeilor moldovene înainte de domnia lui Ștefan cel Mare.”

În pofida piedicilor, care par insurmontabile în dezlegarea enigmelor trecutului, datorită mărturiilor scrise ale timpului, s-a reușit să se schițeze o istorie cît de cît închegată a acestei mici citadele culturale ale poporului nostru. O primă mărturie documentara, prin care se autentifica existența mănăstirii Ețcani pînă la epoca plină de glorie militară și ortodoxă a lui Stefan cel Mare, este atestată în anul 1453. Documentul  poartă semnătura și pecetea lui Alexandru  Voievod.

“Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domn al Țărei Moldovei. Facem cunoscut și cu această foaie a noastră tuturor, cari o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se. Cum că am binevoit Domnia mea cu a noastră bunăvoința și cu curate și luminată inimă, și am făcut pentru pomenirea sufletelor celor întru sîntitate reposați părinților noștri, și pentru sănătatea noastră, și am dat mănăstirei noastre, care este lînga Suceava a lui Ețko, unde este hramul Adormirea Sf. Născătoarei de D-zeu, unde este stariță Fevronia, ca să așeze sat în jurul mănăstirii, unde va voi, și ori pe cine să cheme sau din țară streina sau din țara noastră. Iar acelor oameni toți, cîți vor fi la acea mănastire, le dăm slobozenie să-și are, și să semene secară și să coseacscă fîn în țarina tîrgului Sucevei, ca și oamenii tîrgoveti.

Deasemeni acei oameni să nu dea acei oameni nici dare, nici posadă, nici iliș, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici zeciuiala din albine să nu dea, nici din vii, nici nimica alta să nu dea niciodată în veci. Deasemenea acelor oameni să le fie slobod și învoit a umbla cu oale, sau cu sare, sau după pește, sau cu marfă vie de vor umbla sau moartă, cu ce vor putea trai, pretutindeni în țara noastră vînzînd și cumpărînd, și prin tîrguri și prin sate; iar vama nicăieri să nu dea nici un gros, fie vama vîndută sau nevînduta.

Deasemenea dvornicii de Suceava și nici altul nimenea sa n’aiba treaba cu acei oameni, nici să-i judece și a nu lua de la ei nimica,  iară cine vedea vreo strîmbătate la cei oameni, să-și cate cu dînșii la Stariță, sau la Domnia mea, dar alt judecător să n-aibă, ci tot venitul acela să fie mănăstirii noastre cei mai sus scrise și să fie mănăstirii noastre uric și cu tot venitul nestricat în veci.

Iară la aceasta este credința Domniei mele mai sus scrisului Alexandru  Voievod, și credința boierilor noștri, Credința panului Duma Dvornicul, credința panului Moanoil, și credința panului Nastasă, credința panului Costea Pîrcălabul, și al fratelui sau panului Nistor, și credința panului Blaceanul, credința panului Iulici, credința panului Cosmișa, credința panului Duma Visternicul, credința panului Peterică Postelnicul, credința panului Jurja Comisul, și credința tuturor boierilor noștri moldovenești mari și mici.

Iară după viața noastră cine va fi domn țării noastre, acela să nu strice mănăstirii noastre dania noastră. Iară cine îi va strica această danie a noastră, să fie blestemat de Domnul D-zeu și Mîntuitorul nostru Isus Hristos, și de Prea curata Maica Sa, și de cei 318 părinți de la Niceea, și au strigat sîngele lui asupra lor și asupra fiilor lor. Iar spre mai mare tărie  poruncitam credinciosului Nostru panului Mihail, să scrie și să atîrne pecetea noastră la această foaie a noastră. Scris-au Dobrul la Suceava, în anul 6961(1453) Februarie 23.”

“Suceava lui Ețco” – astfel e numită fosta cetate de scaun în documentul de la 1453, emis la curtea domnească a lui Alexandru Voievod. Actualmente așezarea mai sus menționată se numește Ețcanii-Vechi și e o suburbie a orașului Suceava.

Documentul emis în 1453 este relevant prin faptul că este una din primele mențiuni  în analele istorice despre o slobozie domnească. Și, paradoxal, această primă slobozie atestată documentar e slobozia mănăstirii Ețcani, prima mănăstire de maici din Moldova, al cărei nume e legat de legenda descălecatului. Reieșind din documentele de mai sus, conchidem că sloboziei mănăstirii Ețcani i se acorda autonomie deplină. Membrilor acestor comunități le erau garantate un spectru extrem de larg de drepturi și privilegii.

Lor nu li se impuneau restricții legate de careva activități agricole și economice. La fel, membrii sloboziei Ețcani erau scutiți de orice fel de impozite. Ei erau scutiți de orice lucru de clacă. Li se acorda dreptul de a comercializa nestingherit pe întreg teritoriul țării mărfuri de ordin variat, fiind scutiți de orice control și impozit vamal. Executorilor domnești li se abrogau orice drepturi de a-i judeca pe reprezentanții sloboziei Ețcani.

Din start, era exclusă orice imixtiune a lor în afacerile de litigiu din interiorul sloboziei. Unica autoritate cu împuterniciri judecătorești asupra reprezentanților din slobozia mănăstirii era recunoscută doar stareța mănăstirii Ețcani și Domnul Moldovei. În fond, mărturia documentară de la 1453 reprezintă un veritabil statut al unei slobozii domnești. E o schița exactă și concisă despre un  anumit mod de organizare socială a poporului nostru în primele secole de întemeiere a statului moldovenesc feudal.

Cu regret, localitatea fondată de moş Eţco şi-a pierdut în istorie numele identitar. Odată cu trecerea anilor, în tîrgul lui Eţco s-au stabilit negustorii cojocari unguri, care, datorită unor avantaje domneşti, şi-au organizat afacerile lor aici. În limba ungară, cojocarul se numeşte soci, de unde vine denumirea Suceava, care mai tîrziu s-a suprapus vechii denumiri, şi doar o parte a acestei localităţi a mai rămas să se numească Eţcani. Chiar şi astăzi, în pofida a atîta amar de istorie şi timp, unul din cartierele Sucevei se mai numeşte Eţcani, păstrînd o vie amintire a celui care a cimentat începuturile istoriei naţionale. În documentele de epocă, îi găsim pe reprezentanții dinastiei Ețco în calitate de mari boieri dregători la curte și membri ai divanurilor domnești.

Și, apoi, după cum reiese din cele semnalate mai sus, tot aici, în localitatea întemeiată de Eţco, ia fiinţă şi prima mănăstire de maici de pe teritoriul ţării noastre. Mănăstirea aşa şi a rămas să se numească, ca şi localitatea care i-a dat numele (nu cum s-a întîmplat cu capitala), purtîndu-şi ca un stindard denumirea – mănăstirea Eţcani și statutul de slobozie. Ea a funcţionat pînă la 1773 cînd a fost închisă de către autorităţile austriece.

Unul din cei șapte fii ai lui Eţco, zis Ioan, cel mai curajos şi viteaz, a fortificat şi administrat cetatea din inima codrilor, unde actualmente se află localitatea Horodişte din  raionul Călăraşi. În vechea oază de istorie, păzită de taciturnul Dealul Pleşei a văzut lumina zilei redutabilul succesor din dinastia lui Eţco – Constantin Eţco.

Aidoma lui moș Ețco, cel dintîi făurar de țară și cultură ecleziastică, Constantin Ețco avea rădăcinile bine înfipte și adînc ramificate în solul fertil al virtuților și tradițiilor milenare. Credința lui în existența unei tradiții patriarhale de salvgardare al propriului popor a dus la deschiderea a noilor orizonturi nebănuite în diferite domenii ale medicinii. Sensul existenței sale era criptat în celebrul postulat ”Grăbește-te să faci bine!”, deviza vieții savantului, care, de fapt, ne oferă conturul psihologic al acestei vaste personalități și, totodată, e cheia spre înțelegerea structurii ei morale.

”Omenia, frate Ioane, îmi spunea adesea regretatul profesor, e fericirea și Dumnezeul din sufletele noastre. E cheia împlinirii existenței noastre, pe care nu trebuie să o pierzi, ci să o păstrezi cu pietate, căci niciodată nu se știe cît va avea timpul răbdare cu noi, dar cel ce o va avea, va deschide cu ea universuri necunoscute, vei păși pe tărîmul nemuririi.”

A trăi cu demnitate a fost virtutea lui Constantin Ețco, cel pentru care a fi o adevărată personalitate trebuia să reprezinți, mai întîi de toate, o valoare morală, căci valorile odată nesocotite fac cu neputință transformarea oricărei realizări în energia eternă.

Omenia sa rămîne a fi elogiul suprem după moarte, semnul inconfundabil al trecerii omului prin această lume. Constantin Ețco, ca un demn urmaș al lui moș Ețco, și-a trăit viața cu un patos clocotitor, mereu în contact cu un vast auditoriu pe care-l îndemna la acțiune. Vizibil marcat de indicele înalt al mortalității copiilor din cauza pneumoniei, care făcea ravagii în satele moldovenești, el își consacră febrilele cercetări științifice modalității eradicării acestui flagel la nivel național. Studiile sale din acest vital domeniu s-au cristalizat în zeci de lucrări valoroase prin intermediul cărora se propuneau planuri coerente și soluții viabile.

“…În acei ani, m-am ocupat mai mult de sănătatea copiilor și am contribuit printr-o teză, care se numea „Aspecte medico-sociale ale mortalității infantile de pneumonie”. Pneumonia era un viciu pe atunci și mulți  copii mureau de această boală, iar prin lucrarea pe care am făcut-o eu, am făcut niște recomandări, iar în cîțiva ani de zile a scăzut nu doar mortalitatea, dar s-a ameliorat și sănătatea la copii. Acesta a fost primul succes care m-a bucurat foarte mult, deoarece am mai contribuit la îmbunătățirea indicelor sănătății copiilor din țară. Apoi am făcut teză de doctor habilitat, consacrată sănătății copiilor. Am studiat care este situația în Republica Moldova, în special în localitățile rurale, care tot a fost o noutate pentru știința medicală și medicina socială în care eu activez și activam”, își amintea cu mîndrie savantul Constantin Ețco după zeci de ani de zile.

Activitatea sa în lichidarea deosebirilor dintre nivelurile de asistență medicală acordată populației urbane față de cea rurală, desfășurată sub egida înțeleptului tutore Nicolae Testemițeanu, s-a materializat în crearea unei școli cu orientare aprofundată în această direcție. Prin urmare, a fost elaborată o nouă concepție științifică de organizare a asistenței medicale în mediul rural. În realizarea acestui ambițios proiect au fost cooptate la nivel republican toate forțele intelectuale necesare, fiind implicați cei mai buni specialiști din diverse domenii: matematică, economie, arhitectură, proiectare ș.a.

Eforturile s-au rambursat din plin, în satele Moldovei s-au deschis primele ambulatoare și puncte medicale de diferite categorii, a căror număr cu pași vertiginoși a devansat cifra de două sute. Ele prestau gratuit servicii medicale tuturor sătenilor, care nu și-ar fi putut imagina nici în cele mai frumoase vise că vor avea parte și ei, sărmanii, de aceste minunate lucruri. Nu ne rămîne decît să regretăm abandonarea în anii 90 a ambițiosului proiect și să constatăm consecințele nefaste pentru țară și neam ale acestor politici.

A venit la primul apel, fiind întîi-chematul de Testemițeanu, cel care a unit forțele intelectuale ale noilor apostoli din medicina națională. A fost printre primii aleși, atunci cînd țara avea stringentă nevoie de noi apostoli ai salvgardării naționale în fața vicisitudinilor provocărilor epidemiologice.

„Nicolae Testemițeanu a fost un geniu al poporului moldav, trecut cu litere de aur în Istoria Moldovei, ne mărturisea fără ezitări savantul. Meritele lui Nicolae Testemițeanu în dezvoltarea culturii naționale, în crearea intelectualității medicale, în dezvoltarea sistemului de sănătate sînt atît de importante și valoroase încît este foarte greu de făcut o apreciere exhaustivă. Vorbesc despre aceasta deoarece, fiind primul doctorand al domniei sale și activînd 15 ani alături de el, am fost martor la multe acțiuni mari și mici, la prima vedere, dar care, mai apoi, se transformau în adevărate evenimente.”

Constantin Ețco și-a început apostolatul în medicină marcat de mari personalități ca: Moisei Ghetman, Nicolai Testemițeanu, Vladimir Kant, Ion Prisăcari, Eugen Popșoi, Leonid Cobîleanschi, Petru Galețchi ș.a. Această prietenie rămîne să reprezinte un adevărat capitol în istoria medicinii naționale, încît pe temelia ei s-a ridicat un întreg concept al gîndirii medicale din Republica Moldova.  „Cunoștințele, abilitățile și experiența bogată pe care am luat-o de la domniile lor mi-au servit drept îndemn și stea călăuzitoare în comportament și activitate pe parcursul întregii vieți ulterioare”, își amintea discipolul lor Constantin Ețco. „Ei au fost și vor rămîne în istoria medicinii autohtone drept cele mai valoroase personalități,” îmi repeta la nesfîrșit fratele Constantin.

La început de cale, în anii 60 – 70 ai sec. XX, într-o atmosferă îmbibată de o ideologie de șoc, atitudinea tînărului practician Constantin Ețco, implicat într-un conflict local, aducea un nou curent contrar față de dogmele epocii. Prin atitudinea sa promptă, pe care, de fapt, a avut-o mereu, în diferite cazuri, datoria sa civică, exprimată echivoc prin acțiuni concrete, a avut efectul unui exploziv, finalizîndu-se cu acțiunile tributare noilor timpuri.

În calitatea sa de șef al catedrei de Economie, Management și Psihopedagogie a USMF, a avut afinități cu toate domeniile de cercetare științifică din țară și de peste hotare. Ancorat mereu în domeniul cercetărilor, a adus pe acest tărîm o spontaneitate neobișnuită, el, însuși, reprezentînd un univers uman, plin de vitalitate și ingeniozitate. Una din caracteristicile activității sale de o importanță majoră pentru țară a fost organizarea asistenței medicale, elaborarea politicii și strategiei de sănătate, programelor naționale din Sistemul de Sănătate și implementarea lor eficace.

Problema pregătirii cadrelor din Sistemul de Sănătate a fost și este o problemă majoră care trece ca un fir roșu prin întreaga istorie a evoluției societății contemporane moldovenești. Constantin Ețco a fost cel care a format o nouă generație de slujitori ai lui Hipocrate, cei ce de-a lungul timpului au contribuit la salvarea a sute și mii de vieți omenești. Ghidat de instrucțiile tutorelui său Nicolae Testemițeanu, ”Totul pentru medicină, popor și, în primul rînd, pentru cei de la coarnele plugului, care ne aduc pîinea cea de toate zilele pe masă”, a fost elaborat noul concept de lichidare a discrepanței dintre nivelul de asistență medicală acordată populației urbane și cele acordate populației rurale. Imperativ care astăzi este mai actual decît oricînd.

Deși conceptul a fost deja elaborat, avînd și experiența implementării, rămîne din nou a fi identificați noi apostoli (asemeni predecesorilor Nicolae Testemițeanu, Constantin Ețco ș.a.) pentru a fi din nou reabilitat și reimplementat.

Vom mai aminti de călătoriile pe care le-a întreprins Constantin Ețco în interiorul țării, pentru a se familiariza îndeaproape cu nevoile și suferințele celora ce au fost, atît de plastic definiți de poetul Limbii Noastre, ca ”bătuți de soare, arși de vînt”, care în pofida tuturor nevoilor și suferințelor ne aduc pe masă pîinea cea de toate zilele. Cu o adevărată frenezie invoca îndemnul dascălului său: „Iubiți-vă neamul din sînul căruia ați ieșit și v-ați ridicat. Numai astfel veți putea iubi cu adevărat pe ceilalți.”

Avînd o valoare empirică, aceste evadări în spațiul rural i-au permis descoperirea a ceea ce sufletul său avea activ drept moștenire milenară – omenia. De astă dată, a descoperit omenia țăranului moldovean, ce i-a facilitat contactul cu tezaurul de cunoștințe tradiționale populare medicale. Poate și din acest motiv una din caracteristicile activității sale a fost cercetarea aspectelor legate de calitatea și eficiența serviciilor medicale acordate populației în noile realități politice.

În continuarea aceleiași idei, Constantin Ețco combătea managementul defectuos al sistemului medical epidemiologic în condițiile economice de piață și medicinii private, considerînd mai întîi de toate necesar a se elabora un mecanism adecvat noilor realități, fără de care ar fi fost imposibil a face față doar așa pe ghicite la noile provocări. Ba mai mult ca atît, el admitea în fața unei noi situații epidemiologice formula schimbului perpetuu în managementul sănătății care trebuie să efectueze schimb de idei cu practica, elaborînd recomandări, să studieze experiența acestuia, să afle la timp problemele ce apar în practică. Realizările sale vin să se afirme într-o nouă epocă politică, cînd se distruge de fapt sistemul de sănătate creat cu atîtea eforturi.

Existența aspră a dictaturii de consum, a unei sete avide de averi și puteri, care macină sufletele și trupurile celor ce trebuiau salvați, atitudinea sa a fost cea mai frapantă și a creat confuzia că nu se orientează în noua conjunctură ideologică, rămînînd pe pista idealurilor patriarhale a celor din slobozia Ețcanei. Deși, într-o luptă inegală cu realitatea, descendentul lui Ețco, patriarhul, și-a relevat titanismul omeniei seculare printr-o muncă pînă la sacrificiu, elaborînd cu abnegație proiecte în politicile naționale a sănătății și strategiei lor de implementare.

Ducînd o luptă perpetuă cu tot ce ar fi afectat calitatea vieții oamenilor, savantul nu a exclus nici unul din elementele cheie: dragoste, neam, țară, familie, sacrificiu. O compensație pentru caracterul și persoana sa a fost familia. Familia a fost oaza fericirii, acolo unde renăștea ca pasărea Phoenix, regăsindu-se pe sine. Constantin Ețco aparține categoriei a celor însetați de viață și dragoste, a căror zbucium al vieții se materializează într-un elogiu adus veșniciei.

El a plecat spre Domnul cu datoria conștiincios îndeplinită. Prin intermediul acestor rînduri, am ținut să înalț un gînd ales pentru cel care a rămas să reprezinte intenția nobilă a făuritorilor de neam, miticul Prometeu, unul din cei mai de seamă vlăstari ai neamului Ețco, slujitor fidel al datinilor strămoșești. Constantin Ețco este și va fi cel pentru care iubirea rămîne să fie una din cele mai grăitoare expresii ale vivacității sale spirituale. Viața și opera sa realizată în sistemul medical al Republicii Moldova v-a supraviețui epocilor.