„Mateiu nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatei. Era dispreţuitor. Amar, plin de morgă şi mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, fraţii mai mici, să-l botezăm «domnul conte» şi să rîdem de aerele ce şi le dădea. Rîdea şi el, dar cu atîta superioritate, încît parcă tot el ieşea învingător”, scrie Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale, despre mai marele ei frate vitreg, Mateiu.

Cînd a început idila dintre Caragiale şi Maria Constantinescu, ea n-avea 20 de ani, el se îndrepta spre 33. El, autor dramatic şi funcţionar la Regia Monopolurilor, ea, simplă lucrătoare la fabrica de tutun. Cît de curînd, Caragiale se mută la tînăra femeie ce stătea pe strada Frumoasă, într-o casă vagon, la numărul 14. Din fotografiile păstrate, Maria Constantinescu ne zîmbeşte trist. Aduce puţin cu Veronica Micle, eventual indiciu al preferinţelor lui Caragiale: „era o femeie plăcută, sveltă, nu lipsită de oarecare cochetărie vestimentară [...] era de condiţie mic-burgheză” (Şerban Cioculescu).

Cît despre Caragiale, acesta, destul de mitocan, o părăseşte în momentul în care pune mîna pe averea Momuloaiei, mutîndu-se pe Calea Victoriei, la numărul 248. Mateiu îşi petrece copilăria între o mamă posesivă, dornică să-şi pună toată dragostea pe unicul ei fiu, şi un tată care îl ia la el în casă, dar îl înscrie la şcoală sub numele de Mateiu Constantinescu, refuzîndu-i astfel recunoaşterea legală.

Deabia în 1896, Ion Luca se decide să-l treacă pe Mateiu în foaia matricolă a liceului privat „Sfîntul Gheorghe” cu numele său. Copilul învaţă foarte bine, mai puţin la caligrafie, făcînd o adevărată pasiune pentru istorie, atît de cu har povestită de profesorul său, Anghel Demetriescu. Se arată interesat de heraldică, genealogie şi decoraţii, preocupări care îl vor însoţi toată viaţa. Ion Luca, pe de altă parte, nu este tocmai cel mai bun tată. E veşnic nervos, veşnic în agitaţie, adept ferm al principiului autorităţii în relaţiile cu copiii. „Între părinţi ostili, avînd a suporta nevricalele paterne, odioase lui, şi lamentele materne, nu mai puţin stresante, Mateiu a avut parte de o copilărie scurtă şi agitată” (Barbu Cioculescu).

Tolerat cu greu de familia legală (se nasc, între timp, copiii lui Caragiale cu soţia Alexandrina Burelly), confruntat cu dezinteresul tatălui (acesta „uită să-l înscrie în Septembrie 1901 la liceu”), Mateiu se refugiază în trecut, într-o lume a fantasmelor, convingîndu-se singur de o pretinsă origine nobiliară.

„Această obîrşie trebuie aflată, îşi spune Mateiu, care simte un sînge albastru curgîndu-i prin vene. Şi începe o cercetare minuţioasă înapoi, pe arborele genealogic al spiţei” (Ion Iovan). Îşi va urma tatăl în peregrinările sale mai apropiate (excursiile la Sinaia) sau mai îndepărtate (exilul berlinez), veşnic nemulţumit de condiţia sa şi de comportamentul mic-burghez al părintelui. Puţinii bani pe care îi are îi cheltuieşte doar pe haine scumpe şi pe cărţi de genealogie.

Începe să frecventeze cursurile Facultăţii de Drept – după sfatul lui Caragiale –, dar se gîndeşte să urmeze o carieră de ofiţer. Visele sale se leagă insistent de moştenirea pe care ar fi urmat să o primească de la mătuşa sa Lenci, sora paternă – vreo 40.000 de lei aur. Ion Luca, veşnic în căutare de bani, îşi convinge însă sora să-şi schimbe testamentul şi să-i lase lui întreaga sumă. Mateiu, revoltat, explodează: „Eram cît pe aci să fiu legatarul unei moşteniri de aproape 40.000 de lei. Tatăl meu mi-a şterpelit-o. Aceşti patruzeci de mii de lei mi-ar fi schimbat cu desăvîrşire viaţa; pierderea lor mi-a fost fatală.”

Disperat, se refugiază din nou în terfeloagele vechilor familii inventîndu-şi o nouă ascendenţă, potrivit căreia bunica paternă, Ecaterina Caraboas, ar fi urmaşa contelui de Szhatmar, Karabetz de Nagy-Buny. Mulţumit în sfîrşit, îşi adaugă coroana comitală pe cartea de vizită şi începe să semneze Mathieu-Jean, conte de Karabey. Totuşi, în Toamna lui 1911, Caragiale revine la sentimente mai bune faţă de Mateiu, aflînd că acesta a început să scrie. Îi citeşte versurile şi se decide să-l ajute să debuteze, profitînd de relaţia de prietenie pe care o avea cu Garabet Ibrăileanu, directorul „Vieţii romîneşti”.

George Topîrceanu, redactor al publicaţiei, strîmbă din nas văzînd producţia lirică a junelui Caragiale, fapt ce îi atrage mînia tatălui: „Cine eşti tu, mă, să judeci?” Incidentul e închis de Ibrăileanu care acceptă manuscrisul. Şase luni mai tîrziu, Caragiale moare. Mateiu vine la Berlin. „N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi pînă la odaia în care Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va rememora clipa sora sa vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai tîrziu.

Criticul Şerban Cioculescu însă nu-l iartă: „În carnetul său intim a scris, la moartea lui Caragiale, rînduri nereproductibile. Să le lăsăm uitării”.

Acest text este un fragment din articolul "Adevăratul Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.