Taxa care a distrus un stat liber

Islanda a fost unul dintre primele state lovite de criza economică. Cele mai mari trei bănci s-au prăbușit, însă Guvernul nu le-a iertat, iar apoi nici populația, chiar dacă aceasta a însemnat respingerea prin referendum, de două ori, a cererilor de compensare a pierderilor venite din Marea Britanie și Olanda. Adusă în fața Curții de Justiție a Asociației Europene a Liberului Schimb de Olanda și Marea Britanie, Islanda a cîștigat procesul. Verdictul Curții a fost elogiat de Financial Times. Nici politicienii nu au scăpat ușor în Islanda. Geir Haarde a fost primul premier din lume care a fost judecat pentru modul în care a gestionat criza economică. A fost găsit vinovat, în Ianuarie 2013, de neglijență, pentru ca nu a convocat ședințe de Guvern pe teme importante.

Aceasta este Islanda contemporană, un stat cu totul deosebit, căruia publicația La Tribune i-a dedicat un material ce aruncă o nouă lumină asupra modului în care cei circa 350.000 de islandezi au știut să lupte cu criza economică.

Islanda medievală este în primul rînd tărîmul minunatelor saga, un cuvînt, de altfel, de origine islandeză. Rămîne un mister cum a putut un popor mic trăind într-o zonă atît de ostilă să ofere umanității o literatură cu valoare universală. Sunt povestiri care „redau viața și faptele unui personaj demn de a fi amintit de la nașterea sa și pînă la moarte, fără a fi uitați strămoșii săi sau descendenții, dacă aceștia o merită”, arată Regis Boyer, specialist francez în literatura clasică a Nordului european, în lucrarea ’’Islanda medievală’’. Sunt evocate viețile unui Hrafnkell, Egill, fiul lui Grimr cel Chel, Snorri, Grettir cel Puternic, Njal cel Ars. Dincolo de calitatea literară, aceste saga sunt principala sursă pentru înțelegerea a ceea ce s-a întîmplat între 930 şi 1262 cu „Statul Liber Islandez”, un exemplu excepțional de organizare socială și economică, scrie La Tribune.

La începutul secolului al X-lea, țara număra nu mai mult de 35.000 de suflete, populație care se dubla în decursul următoarelor secole. Viața era dură pe acest teritoriu din bazalt, presărat cu vulcani, gheizere și ghețari. Dacă norvegienii sunt numeroși în Islanda, trăiesc aici și danezi, suedezi, flamanzi, saxoni și englezi sau celți plecați din Irlanda. Cu toții au venit pentru a căuta aerul libertății și al independenței, rarefiat în țările lor de origine. Au fost seduși de instituțiile islandeze... sau mai bine spus de lipsa lor. Islanda nu are decît o singură adunare, Althing, care are atribuții de Cameră Legislativă și de tribunal. Are 40 de membri, nu are buget propriu și nu are nici personal, nu se reunește decît două săptămîni pe an.

Adam von Bremen, cronicar din secolul XI, scria că Islanda este o ţară care „nu are rege, ci doar lege”. Pentru antropologul american contemporan Jared Diamond, „Islanda medievală nu avea nici birocrați, nici taxe, nici poliție și nici armată. Funcțiile normale ale guvernelor de peste tot nu existau în Islanda, iar altele erau privatizate, adică execuțiile și ajutorarea săracilor.”

Societatea era constituită din clanuri conduse de șefi (godhi). Fiacre șef era obligat să asigure apărarea clanului său și să rezolve litigiile interne. Originalitatea este ca aceste clanuri nu erau comunități închise și nici nu stăpîneau un teritoriu. Toți islandezii erau liberi să adere la clanul pe care îl doreau și să-l schimbe atunci cînd nu erau mulțumiți de cum clanul este condus. Clanul nu presupunea o democrație electivă: godhi putea cumpăra, vinde și împrumuta chiar dacă nu era învestit de o adunare. El era însă reprezentantul societății civile reprezentată de clanul său. În termeni moderni, un ghodi era un prestator de servicii ale cărui calități erau evaluate în funcție de cele ale „concurenței”. Unii autori consideră că natura non-teritorială a clanurilor islandeze a redus mult violența. Acest tip de drept, de natură contractuală și nu teritorială, anunță deja modernitatea.

Datorită stimulentelor economice oferite de sistemul juridic, reclamanții aveau tot interesul de a apela la justiției și de a nu-și face singuri dreptate. Dreptul islandez prevedea că, dacă o victimă nu avea puterea necesară pentru a aplica celui vinovat un verdict, aceasta putea transfera verdictul unuia mai puternic, capabil să aplice sancțiunea. Mai devreme sau mai tîrziu, acest tip de comerţ avea darul de a-l pedepsi pe cel vinovat.

Dar atunci de ce s-a prăbuşit Statul Liber al Islandei, atît de eficient timp de secole? În timp s-a produs un fenomen de concentrare a bogățiilor și a puterii. La început existau 4.500 de ferme independente, dar, la finalul secolului al XII, 80% dintre ferme erau în mîinile a cinci familii. S-a pus astfel capăt competiției între șefi pentru atragerea de noi membri în clan, iar aceasta a dus la o împărțire geografică a puterii, fiecare clan fiind administrat ca un mic stat. Riscul de conflict a crescut și populația a început să recurgă la arbitrajul regelui Norvegiei, monarhi care, cu timpul, au început sa aibă o viziune imperialistă față de acest teritoriu.

Însă un motiv mai puțin vizibil, de natură economica, a contribuit la subminarea statului islandez liber. Epoca medievală a fost perioada răspîndirii creștinismului. Nu a scăpat nici Islanda. Paradoxal, într-o perioadă în care religia se impunea deseori prin sabie, islandezii, păgîni prin definiție, au făcut alegerea în mod liber, în 1096. Și astfel ei și-au asumat obligațiile sistemului mundan (lumesc; nota red.) al creștinismului. Una dintre ele era „tithe”, o redevență vărsată în natură sau în bani, percepută din veniturile agricole, colectată pentru Biserică, pentru a finanța clerul și construcția bisericilor și a catedralelor. Pentru prima dată, o taxă generală a fost introdusă în sistemul economic al țării. Era de 1% și era un tip de impozit proporțional. Pînă atunci, prețul plătit pentru un serviciu era unul fix.

Piatra de temelie a statului liber islandez fusese extrateritorialitatea, fiecare islandez putîndu-și alege clanul, în funcție de propriul interes. Problema este că orice biserică ridicată devenea un punct fix al teritoriului, a cărui construcție și întreținere era finanțată de cei din vecinătate, indiferent care era șeful de clan pe care l-au ales. Cu timpul, o mare parte din taxe a început să fie acaparată de cei mai puternici șefi, proprietarii celor mai întinse teritorii, acolo unde au fost construite biserici.

În cele din urmă, introducerea dijmei nu numai că i-a îmbogățit personal pe puținii godhi, dar avariția acestora va duce la disocierea acestor venituri de responsabilitatea șefilor, pe care islandezii o evaluaseră întotdeauna. Astfel a dispărut, din cauza unei mici taxe, Statul Liber Islandez, după ce a funcționat mai bine de cinci secole.

Călin Marchievici