Se pare că a ajuns foarte la modă să-ţi ceri iertare, să te pocăieşti. Progeniturile aborigenilor şi-au cerut iertare de la urmaşii lui Kuk, pentru că strămoşii primilor l-au mîncat pe viteazul strămoş al celor din urmă. Germania şi-a cerut iertare de la evrei pentru Holocaust şi s-a pocăit în faţa ţărilor cu care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Ruşii şi-au cerut iertare de la polonezi pentru Katîn. Istoria oferă subiecte destule în acest sens.

Uneori, de regulă în campanii electorale, anumiţi politicieni îşi cer scuze în faţa alegătorilor pentru greşeli. Cîteodată unii chiar îşi dau demisia, dacă mai întîi de asta nu nimeresc la pîrnaie. Criminalii se pocăiesc în faţa jertfelor lor şi cer indulgenţă. Alte soiuri de păcătoşi îndeplinesc planurile bisericii de vînzare a lumînărilor, fiind siguri că şi-au răscumpărat astfel iertarea. Se poate întîmpla ca cei antrenaţi în dezbateri să-şi ceară scuze de la oponenţi pentru că i-au indus în eroare (cu alte cuvinte, pentru că le-au turnat gogoşi). Economiştii îşi cer scuze pentru criză, dar insistă asupra dreptăţii lor. Chit că toate ar fi corecte, însă au apărut circumstanţe imprevizibile. Un fel de Veac al Pocăinţei. Numai că, din păcate, de multe ori, al Pocăinţei sterile.

Paradoxul pocăinţei constă în faptul că cel ce se pocăieşte deja s-a iertat pe sine, undeva într-un colţ al sufletului său. După care are nevoie doar de o iertare publică formală.

Cel care se pocăieşte se adresează gloatei, şi cu toată probabilitatea va fi mirat şi indignat dacă această gloată nu-i va accepta scuzele. Însă el ştie psihologie. Noi toţi ştim cîte ceva din psihologie. La fel cum ştim că în orice gloată, cît de severă şi intolerantă n-ar părea asta, se vor găsi o duzină de gură-cască, care îl vor ierta pe „nenorocit”. Vor ierta tot ce vrei. Doar măcar din simplul motiv că le este indiferent şi totuna. Pacostea e că pocăinţa şi iertarea deseori merg mînă-n mînă cu indiferenţa.

Ori îmi pare mie, ori ceva se întîmplă care-mi scapă. Am impresia că omenirea cade în copilărie şi pierde una dintre calităţile sale mai importante – curajul. Vitejia, bărbăţia, curajul – de obicei aceste cuvinte sînt luate drept sinonime. Între timp nu este chiar aşa. Cel viteaz e imprudent, cel bărbat e prevăzător, cel curajos e cel cu sînge rece, răbdător şi rezistent. Dacă-ar fi vorba de prietenie – aş prefera să prietenesc cu unul curajos.

Omul curajos este apt să poarte o vină fără pocăinţă falsă. Din simplul motiv că un om curajos nu poate să-şi ierte ceva doar de dragul iertatului. El va purta povara acestei vinovăţii toată viaţa dacă va trebui, înţelegînd că nu are nevoie de o iertare falsă.

Iată de ce sînt împotriva pocăinţelor publice şi, totodată, mi-aş dori mai mulţi oameni curajoşi, în stare să-şi asume belele scăpate. M-am săturat de pocăinţele ajunse doar nişte privelişti, nişte show-uri care cer prelungire. Toată viaţa ne-o trăim în atmosferă de show. Viaţa însă e doar una, şi trece mai greu dacă este lipsită şi de ceva autenticitate.

Lilia GRUBÎI