Povesteşte Eugen Lovinescu despre Nicolae Iorga:

“La cursurile sale, Nicolae Iorga cerea o linişte deplină; orice şoaptă i se părea un comentariu, orice foşnet de hîrtie îl irita; nimeni nu putea intra mai tîrziu în sală, iar, o dată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decît să asculte sau să ia note; faţă de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului faţă de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, voi povesti o întîmplare ce o rezumă printr-un relief puternic.

În cursul unor lecţii asupra barbarilor, pînza uimitoare a cuvîntării cădea cîntăreţ şi monoton, cînd, deschizîndu-se brusc uşa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roşcat, cu ochelari groşi, pe care, deşi nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit.

Omul salută şi se îndreptă spre bănci. Făcîndu-i-se loc, îşi scoate tacticos paltonul, se aşeză comod, privi circular şi curios prin ochelarii de baga, întinse o foaie de hîrtie, ascuţi un creion – totul cu mişcări încete, fără să observe încordarea din jur.

Privindu-l emoţionaţi, aşteptam un dezastru; din însufleţirea vorbei presimţeam iritarea crescîndă a profesorului şi, în adevăr, intrînd în labirintul unei fraze interminabile, pe cînd dezvolta în volute metodice definiţia barbarilor: ”barbari sînt cei care… barbari sînt acei care…”, – după opt definiţii, rostite pe un ton tot mai iritat, d-l Iorga culmină prin o nouă definiţie: “barbari sînt acei care, venind la un curs, nu ştiu păstra cuviinţa necesară”.

Ca şi cum n-ar fi auzit, oaspetele îşi scoase liniştit din buzunar un sul de ziare din care desfăcu unul cu un foşnet ce, în tăcerea emoţionată a tuturor, luă proporţii uriaşe; citi cîteva rînduri, îl împături apoi.

Situaţia era încordată. În debitul său volubil, profesorul intercală din nou: “previn pe domnul din capul băncii a patra din dreapta că, de nu-l interesează ceea ce spun eu, n-are decît să iasă din sală”.

Omul nu auzise nici de data aceasta; examinînd sala îndelung, voi să intre în conversaţie cu un vecin, se răsuci, se uită pe geam şi apoi se puse să scrie.

Situaţia începea să devină acum tragică şi, în adevăr, dintr-o săritură, d-l Iorga se repezi de pe catedră şi, în salturi, căzu ameninţător peste musafirul rămas calm şi indiferent. Cîţiva studenţi săriră în jurul omului care, punîndu-şi flegmatic ochelarii, privi mirat la mulţimea ce-l înconjura.

Taina se dezlegă îndată: fără să ştie, de altfel, româneşte, străinul era un ziarist din Viena, ce se pregătea să transmită o corespondenţă despre Universitatea din Bucureşti!”

Sursa: E. Lovinescu, Memorii, Texte alese şi postfaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, Minerva, 1976