Într-un exerciţiu de imaginaţie, matematicianul român Preda Mihăilescu scria următoarele rînduri: „Şi dacă într-un amurg de Vară caldă, pe o stradă singuratică, Dumnezeu, îmbrăcat în straie uşoare, tînăr şi zîmbitor, ţi-ar ieşi în cale întrebîndu-te: «Ce mai faci? Îţi mai aduci aminte de mine?» Ce ai spune? Ce ai întreba mai întîi? «Cum să Te uit, cînd ai lăsat să fie masacraţi o sută de milioane de oameni în doar trei excese nebuneşti ale secolului 20? De ce ai lăsat astea să se întîmple?» sau «Arăţi bine, se vede că nu îţi mănîncă licuricii din valoarea banilor munciţi, cîte 1% în fiecare lună, că nu ai griji pentru cînd nu vor mai avea ce să îţi… subtilizeze. Dar cu noi aici, Taică, cum rămîne?», sau «Cum să Te fi uitat? – dar uite, sînt grăbit să merg la o treabă, poate vii cu mine şi schimbăm o vorbă pe drum». Ori pur şi simplu Îi vei mulţumi smerit pentru ultimele bucurii elementare şi fundamentale de viaţă, de care ai putut să te bucuri în această zi, cerînd Graţia?

Te-ai gîndit vreodată, cititorule, serios, ce ai face? Te-ai bucura sau te-ai speria? Ai crede sau te vei apăra ca de un bondar al conştiinţei? Ai suporta zîmbetele şi rîsul Său, sau te-ai simţi neînţeles şi nedreptăţit? Iar dacă apăsătoarea prezenţă în sufletele tuturor oamenilor, de la cel mai criminal mafiot şi necurmat stalinist, pînă la puţinele suflete nevinovate şi încercate Îl fac aproape omeneşte de copleşit – ai găsi iscusinţa să usuci o lacrimă amară? Te-ai surprins vreodată cugetînd în acest fel? Găseşti că este superstiţie sau găseşti că este infamie?”