Majoritatea studiilor despre perspectivele asupra iubirii în Antichitatea greco-romană se referă la semnificaţiile actului sexual, influenţate de tendinţa de a senzaţionaliza acest aspect al lumii antice. Imaginea societăţii decadente, cu moravuri îndoielnice, care se desfată în orgii de tot soiul o datorăm mai mult abordărilor hollywoodiene decît dovezilor istorice concrete. În imaginarul creat, sărutul joacă doar rolul de preludiu şi de simbol al intimităţii sexuale, situaţie alimentată însă şi de numeroase lucrări de specialitate care s-au perpetuat în ultimul timp, dar care din păcate insistă mai mult pe problematica sexului ca simbol de putere şi nu numai.

Sărutul are şi el însă un statut complex. Este, dincolo de conotaţia erotică, şi o reflexie a unei afecţiuni familiale sau o expresie a unor standard sociale şi instituţionale. Dacă vom încerca să găsim termeni pentru “a săruta” în lumea greco-romană, vom constata că sînt puţine cuvinte uzitate. Cele mai folosite verbe greceşti sînt philein şi kunein. Cum verbul philein înseamnă “a iubi”, sărutul este semnalat de întrebuinţarea verbului la modul aorist, pentru a semnala acţiunea punctuală. Substantivul înrudit este philema, care nu desemnează neapărat un sărut erotic. Este folosit şi pentru săruturile cîştigate ca premii în jocul de băut kottabos, deci doar între bărbaţi. Acelaşi cuvînt apare şi la Platon pentru a descrie săruturile oferite tot între bărbaţi ca recompensă pentru bravura militară. Kunein este un termen predominant poetic şi este cel preferat în eposul Homeric. Se referă mai ales la exprimarea unei afecţiuni non-erotice, a unui respect. Alt verb folosit uneori este aspazesthai, mai degrabă “a îmbrăţişa”, de unde şi numele iubitei lui Pericle, Aspasia.

În latină întîlnim trei termeni: osculum, sărutul ca semn de respect, basium, sărutul familial, şi savium, cel erotic. Savium pare că ar fi un cuvînt timpuriu şi este întrebuinţat mai ales în versuri şi în comediile lui Plaut. Basium are conotaţii poetice puternice, termenul preferat de Catullus şi Martial. Osculum apare mai ales ca salut sau ca rămas-bun. Sărutul non-sexual apare mai ales în contextul familial, între părinţi şi copii. Mamele au apariţii mai dese în literatură ca furnizori de afecţiune, şi totuşi nu chiar atît de dese cum ne-am putea închipui. Dragostea filială este o temă extrem de importantă în Iliada, unde de pildă tandreţea lui Thetis faţă de fiul său, Ahile, contrastează puternic cu ororile războiului. Dacă analizăm însă episoadele în care apar cei doi, vom constata că tandreţea se exprimă mai mult prin cuvinte şi lacrimi decît prin săruturi. O excepţie de la normă este sărutul pe care Hector i-l dă fiului său, Astyanax, întruchipare a profundelor sentimente paterne. Săruturile se folosesc mai mult în situaţiile care necesită rugăminţi, ca de exemplu cînd Priam îl imploră pe Ahile să-i dea cadavrul lui Hector şi îi sărută mîinile. Alegerea unui astfel de gest amplifică mult patosul scenei. Oricum, sărutul apare şi ca element dramatic în multe bucăţi de literatură, pentru că transmite mesajul într-un mod mult mai emoţional decît ar putea s-o facă orice cuvînt. Tragedia greacă insistă pe legătura dintre sărut şi patos. Cînd Euripide vrea să sublinieze conflictul emoţional al Medeei în momentul în care alege să-şi ucidă copiii, o pune sa-i sărute, într-o scenă marcata de ironie tragică. Phaedra lui Ovidiu speră ca privitorii să-I ierte sărutul furat lui Hippolytus datorită relaţiei lor familiale. O încercare similară de a oculta erotismul o face Petronius, cînd Trimalchio din Satyricon-ul său sărută un băiat frumos argumentînd că o face doar pentru a-i răsplăti serviciile de calitate. Sărutul părintesc îl implică uneori şi pe tată. La Valerius Flaccus, în Călătoria Argonauţilor Peleus îl sărută pe Ahile înainte de a pleca în expediţie. Actul îi acordă lui Peleus o alură mitică, pentru că şi Iupiter îl sărută pe Cupidon înainte de a i-o oferi pe nimfa Psyche, în ambele cazuri sărutul fiind simbolul unei schimbări de stare. Săruturile oferite copiilor sînt un tip unic: chutra, atunci cînd părinţi le strîng urechile, ca pe toartele unei amfore. Obiceiul se păstrează pînă tîrziu, în secolul I p.Hr., menţionat de Plutarh de pildă. Deşi uneori copilul răspunde gestului, actul îl are în centru pe părintele care întrupează virtutea familială.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre adulţi, semnificaţiile sărutului se modifică odată cu timpul şi sînt în concordanţă cu aspecte legate de gen şi de statut. În cultura atheniană sărutul este mai mult un semn de afecţiune. Spre deosebire de actul sexual propriu-zis, suferă mai mult cenzura, mai ales în cadrul symposion-ului, manifestare exclusiv masculină. În această arenă erotică în care singurele femei prezente sînt curtezanele, a săruta înseamnă a ceda tentaţiei induse de un participant mai tînăr. Socrate avertizează filosofii să aibă grijă căci pasiunile pot avea consecinţe dezastruoase. Menţionînd pasiunea lui Critobulus faţă de un alt tînăr, Socrate spune că a te îndrăgosti înseamnă a te arunca într-un foc. Săruturile dintre femei şi bărbaţi par a fi în literatură şi mai imorale şi grosolane. Femeia care sărută pătimaş este suspectă şi depravată. În comedia Norii a lui Aristofan soţia personajului principal, Strepsiades, este criticată tocmai pentru că are obiceiul de a săruta profund. Cuvîntul grecesc folosit pentru a descrie actul este kataglottisma, care se deosebeşte de sărutul non-sexual. Verbul kataglottizein se foloseşte şi pentru a desemna felul strident de a vorbi al lui Cleon. La fel de imorală este atitudinea fetei lui Philocleon în comedia Viespile, care îşi sărută tatăl. Cei care iniţiază sărutul sînt de obicei consideraţi cei cu valori îndoielnice.

Astăzi, în societatea occidentală, gestul de a-ţi săruta partenerul în public este unul acceptat social, dar în lumea clasică găsim rareori referinţe de acest gen în literatură. Mariajul modern este pecetluit cu un sărut, dar o asemenea exprimare publică a afecţiunii la greci şi romani nu era parte a ceremoniei tradiţionale, unde accentul cădea pe procesiunea publică şi pe spectacol. Cînd sărutul este documentat, înseamnă că avem un caz excepţional, ca cel al lui Pericle şi al Aspasiei, fostă prostituată care prin relaţia cu marele om de stat athenian devine mai acceptabilă social.

În perioada elenistică are loc o erotizare a sărutului homosexual, aşa cum e precizează de exemplu Teocrit, care în ce-a de-a 12-a idilă ne vorbeşte despre un bărbat care îşi întîmpină iubitul după ceva timp, referindu-se şi la un festival din Megara, pe nume Diocleia, la care se organizau concursuri de sărutat. Tibullus, pe de altă parte, oferă sfaturi prin intermediul zeului Priapus despre cum se cuceresc băieţii care nu vor să cedeze pasiunii. Sărutul forţat este semnul victoriei şi al dominaţiei. Şi sărutul heterosexual creşte în importanţă, devenind pentru poeţi un simbol al tînjirii dupa obiectul feminin, care rămîne unul destul de pasiv. În imaginaţia masculină însă femeia apare şi ea ca un agent activ, deschiderea sa sentimentală fiind foarte vizibilă la primul mare ”fanatic” al săruturilor, Catullus.

Relaţiile de putere care se dezvoltă între cel care sărută şi cel care se lasă sărutat sînt explorate mai mereu în poeziile sale, iar femeia nu este întotdeauna cea dominată. Poetul foloseşte numeroase acumulări retorice, exagerări pentru a accentua pasiunea dramatică fată de Lesbia, care la rîndul ei joacă rolul de agent erotic. Sărutul este apogeul legăturii îndrăgostiţilor, dar şi un simbol al puterii, aşa cum apare şi în Metamorfozele lui Ovidius, în cazul lui Pygmalion, care îşi atinge scopul de a-şi însufleţi propria creaţie sculpturală. Un exemplu frumos de inversare de roluri este povestea cu Hermaphroditus şi nimfa Salmacis, cea care îi fură băiatului un sărut şi devine una cu el. Tema dominaţiei este prezentă şi la epigramistul Agathis, în secolul al VI-lea, cu un accent puternic pe rolurile clasice. Cucerirea femeii apare ca un adevărat asediu. O folosinţă şi mai agresivă a sărutului întîlnim la poetul Lucian, care în Dialogurile curtezanelor descrie legătura tumultoasă dintre Philinna şi poetul Diphilus. Dincolo de aceste extreme, majoritatea textelor de la cumpăna dintre elenism şi romanitate prezintă o variantă romantică a sărutului, ca expresie a iubirii pure si devotate, aşa cum se întîmplă în Daphnis şi Chloe, la Longus.

Cît despre sărutul social, cel mai adesea acesta lua forma salutului, de obicei în cadrul familiei extinse. Totuşi acest obicei era de obicei privit ca non-grecesc. Herodot menţionează că perşii se salută sărutîndu-se pe buze. Autorii greci şi romani pomenesc mai mult sărutul pe obraz în cazul propriilor civilizaţii. Mai mult romanii aveau acest obicei, Dio Chrysostomos menţionînd că grecii rîdeau de romanii din mediul urban cînd îi vedeau în această ipostază. De asemenea, se pare că practica avea conotaţii elitiste, pentru a marca anumite legături din cercurile de sus; practică satirizata de altfel de către Lucian în Alexandru, profet care nu săruta de bun-venit pe nimeni care depăşea vîrsta de 18 ani, aluzie la pervertirea obiceiurilor sociale. Grecitatea începe să pălească în momentul în care Alexandru adoptă unele obiceiuri persane, cum ar fi sărutarea mîinii ca act de supunere. Plutarh ne povesteşte despre fascinaţia lui Alexandru pentru ceremonialul de proskunesis. La unul dintre banchetele sale, Alexandru oferă pocalul din care băuse unui prieten, care a băut în cinstea lui, a îngenunchiat în faţa sa şi l-a sărutat. Callisthenes nu a avut voie să-l sărute pentru că nu se închinase mai înainte în faţa lui. Sărutul, devenit parte important a protocolului de curte, marchează relaţii de putere destul de clare. Diocletian instituţionalizează adoratio, care însemna sărutarea robei imperiale, act ce consfinţeşte puterea politică. Probabil de aici a fost preluat mai tîrziu şi obiceiul de a săruta inelului unui cleric, exprimînd aceeaşi idee de obedienţă. În concluzie, lumea greco-romană a cunoscut diverse semnificaţii ale sărutului, de la afecţiunea părintească la dominarea erotică şi socială. Este şi acest gest o fereastră către istoria mentalităţilor, ţinînd de mai vasta problemă a identităţii şi încadrării sociale. Fie că este vorba despre latura non-sexuală, despre pasiuni extreme sau despre adorarea unor personaje importante, sărutul problematizează şi el relaţiile de putere, în condiţiile construirii unei identităţi publice şi private.

Irina-Maria MANEA, Historia.ro