S-ar părea că Rusia, Turcia şi Iran-ul şi-au depăşit contradicţiile şi au decis să formeze o alianţă. În pofida intereselor locale diferite, statele respective au acelaşi scop: să pună la respect Washington-ul şi Bruxelles-ul, pe care îi acuză de tentativă de a-şi impune normele lor dubioase în politica externă.

La începutul lunii august, preşedintele turc Erdogan s-a întîlnit cu omologul său rus Putin, ceea ce a constituit un prim pas spre împăcare. Iar Iran-ul a permis Rusiei să folosească teritoriul său pentru a susţine Damask-ul. La momentul actual se pregăteşte o întrevedere a liderilor Turciei, Rusiei şi Iran-ului.

S-ar părea că Erdogan a conştientizat greşeala strategică comisă, şi anume – susţinerea islamiştilor s-a întors împotriva lui. Cetăţenii turci au devenit victime ale teroriştilor şi kurzilor, care erau revoltaţi de lupta lui Erdogan împotriva confraţilor musulmani din Siria. El a înţeles că protejarea islamiştilor ameninţă nu numai poziţiile sale de lider în interiorul ţării, ci l-au şi certat cu Rusia, ţară cu care, din considerente economice, energetice, militare şi politice pur şi simplu nu are dreptul să se certe.

Astfel, principala trăsătură a aceste noi alianţe este pragmatismul. În plus, pe cele trei ţări le mai uneşte aceeaşi atitudine faţă de Occident, pe care îl consideră arogant şi gata de agresiuni. Da, poate că cele trei state nu sînt prietene, dar au suficientă înţelepciune să înţeleagă că, pentru o politică realistă este nevoie de relaţii de parteneriat, în pofida intereselor locale diferite.

Înţelegerea dintre Rusia şi Iran nu a apărut ieri. Şi se va menţine, pentru că aceste state consideră că Occidentul încearcă să le limiteze zona de interese. În plus, şi Rusia şi Iran-ul s-au ciocnit de sancţiuni economice impuse de Occident. Apropierea de Turcia va deschide noi perspective economice, chiar dacă şi conducerea rusă şi cea iraniană nu au încredere în Erdogan, deoarece acesta se comportă imprevizibil.

Aşadar, constituirea alianţei Rusia-Turcia-Iran este o modalitate de a demonstra Occidentului că nu doar părerea lui contează, şi că ar exista alternativă şi pentru Uniunea Europeană.

După Atlantico, Franţa