Familiile care controlează o ţară

Syriza, partidul premierului grec Alexis Tsipras, a stabilit ca una dintre axele majore ale programului său să fie lupta împotriva sistemului. Un sistem cvasimafiot, scrie pentru Liberation jurnalistul Jean Quatremer. Syriza are toate datele unui partid care să ducă această luptă, atît timp cît este un soi de coaliţie de formaţiuni radicale de stînga, anarhiste, mergînd pîna la moderaţii social-democraţi. Partidul care va forma noul guvern de la Atena nu a făcut acest lucru pînă acum şi sînt semnale palide că ar urma să o facă în noua guvernare.

Este vorba de a denunţa în mod public şi de a acţiona pe căi legale împotriva acelor nume care sînt rostite în şoaptă în Grecia. Sînt oligarhii care controlează statul elen şi economia ţării, care controlează aproape în totalitate mass-media din Grecia, oamenii cărora o bună parte dintre politicieni le datorează cariera în lumea bună de la Atena, Bruxelles şi nu numai.

Quatremer povesteşte o întîmplare revelatoare privind situaţia din Grecia. Prezent la o dezbatere televizată în Grecia, jurnalistul francez a susţinut că vina pentru situaţia dezastruoasă a ţării este în primul rand a Atenei şi abia apoi a Europei şi a finanţelor mondiale. La final de emisiune, unul dintre jurnaliştii greci îi dă dreptate şi îi cere să investigheze sistemul oligarhic din Grecia. Motivul pentru care nu o fac jurnaliştii greci – ”Vreau să-mi păstrez locul de muncă”. Şi chiar dacă cineva din lumea presei ar avea curajul să vorbească cu oligarhii greci, cu propriii patroni, acest lucru este aproape imposibil – rareori marii bogătaşi ai ţării răspund la întrebări.

Nikolas Leontopoulos, jurnalist de investigaţie, a acceptat totuşi să vorbească despre sistemul care conduce Grecia cu adevărat. Nu are nimic de pierdut. Este îngropat pînă la gît în dosare si procese intentate de marile familii ale ţării sale.

Cum funcţionează sistemul oligarhic?

Avem o expresie pentru a descrie acest sistem în Grecia: vorbim despre ”triunghiul puterii” sau despre ”triunghiul păcatului”. În realitate este mai mult, este un careu: prima este elita antreprenorială, apoi băncile, apoi presa şi apoi lumea politică. Cei care au puterea antreprenorială sînt proprietarii presei şi sînt acţionari la bănci şi, în acelaşi timp, au raporturi incestuoase cu puterea politică.

Cine sînt aceşti oligarhi?

Este vorba de cinci familii sau de 20 de familii, dacă vrem să extindem cercul acestei elite antreprenoriale. Ar fi bine să nu numesc aceste familii, pentru că cele pe care nu le voi pomeni vor fi extrem de frustrate din cauza asta.

Cele mai importante două familii – vorbesc exclusiv despre puterea economică, nu despre corupţie – sînt familiile Vardinoyannis (care controlează industria petrolieră) şi familia Latsis (transport maritim, imobiliare şi altele). Cea mai buna metodă de a stabili puterea oligarhilor este de a studia separat diferitele domenii economice. De exemplu, în domeniul energiei şi al petrolului sînt doua familii dominante. Construcţiile sînt domeniul unei familii, la care se mai pot adăuga alte două, care deţin active financiare mari. Însă aceste familii nu sînt cele care controlează singure totul – o fac în cooperare cu companii străine. De fapt ceea ce numim oligarhie în Grecia nu ar fi putut exista fără cooperarea unei companii străine, de cele mai multe ori europeană, din Franţa sau Germania.

Se pot adăuga familii precum Alafouzos (armatori), Melissanidis (petrol, loterie), Makarinis (transport maritim), Bobolas (autostrăzi, reciclarea deşeurilor) sau Capelouzos (energie, administrarea aeroporturilor). Toate aceste familii posedă instituţii de presă în Grecia si sînt mari acţionari la băncile din ţară.

De fapt, familiile sînt mediatori. Sistemul funcţionează astfel: o mare companie străină cooperează cu o familie din Grecia care are legături la vîrful politicii pentru a obţine contracte cu statul. Cu alte cuvinte, acest sistem oligarhic este internaţional: fără o companie străină acest model nu ar putea exista. Un bun exemplu este cel al Jocurilor Olimpice din 2004, care sînt la originea creşterii datoriei Greciei. Toate lucrările publice care au fost făcute pentru Olimpiada, dintre care multe au fost marcate de corupţie, s-au supus aceluiaşi model – pe de o parte este compania străină, iar pe de cealaltă sînt o companie greacă şi statul. Rolul întreprinderii autohtone se rezumă la raporturile privilegiate cu puterea politică. Adevăratul investitor, cu cel puţin 50% pentru fiecare lucrare, este o mare companie multinaţională din Franţa (Bouygues sau Vinci), din Germania (Hochtief), din Spania (ACS), etc. Sistemul funcţionează în acest fel de 30 de ani.

Iar puterea politică?

Puterea politica este într-o mare măsură dependentă de interesele antreprenoriale.

Este o adevărată lege a tăcerii în jurul acestor oligarhi?

Este adevărat, iar aceasta se aplică atît presei din Grecia, cît şi celei străine. A trebuit să vină această criză pentru ca rolul lor să iasă din umbră. Pentru presă, acest sistem a fost prezentat mult timp drept unul dintre motoarele creşterii şi prosperităţii.

Putem compara acest sistem oligarhic cu mafia italiană?

Nu. Dar există similitudini: aşa cum mafia oferă protecţie contra cost, presa greacă, deţinută de oligarhi, le protejează interesele antreprenoriale. Astfel, în cadrul referendumului de pe 5 iulie, cînd electoratul era profund divizat, toată presa privată, fără vreo excepţie, a dus o bătălie la limita fanatismului pentru ”DA”, pentru acceptarea condiţiilor creditorilor, pentru că aceasta corespundea intereselor oligarhilor.

Aceste familii care controlează Grecia sînt aceleaşi dintotdeauna?

Este un sistem care se reînnoieşte de la o perioadă istorică la alta. Marile familii care controlează ţara sînt aceleaşi de prin anii 1980. Din anii 1950 şi pînă în 1980 au fost alte familii.

Acest sistem se confundă cu Grecia?

Nu, este chiar invers. Din punct de vedere istoric, Grecia nu a fost niciodată un stat centralizat puternic. Aceasta explică lipsa încrederii cetăţenilor în stat. Grecia este o ţară descentralizată, din raţiuni istorice şi geografice, cu oraşe mici, mici comunităţi în munţi şi insule care se bucură de o largă autonomie. Sistemul oligarhic este o inversare totală a acestui model. Cînd a apărut un centru puternic, el a dus la apariţia elitelor antreprenoriale, care apoi s-a opus activităţii şi creativităţii celor care nu fac parte din acest centru al puterii.

UE a luptat împotriva acestui sistem?

Dimpotrivă! În 2005, guvernul conservator al lui Karamanlis a votat o lege care interzicea ca o companie care ar putea participa la contracte cu statul să deţină (inclusiv alţi membri ai familiei) şi o instituţie de presă. A fost primul pas adevărat al puterii de a lupta împotriva oligarhiei. Dar Comisia Europeană a considerat că această lege contravenea legislaţiei europene. În loc să ceară o modificare a legii sau să ajute în alt mod guvernul în lupta împotriva corupţiei şi a oligarhiei, Comisia a ameninţat guvernul cu tăierea fondurilor structurale. Guvernul a fost obligat să abroge această lege. Astăzi, după cinci ani de control total exercitat de ”troică”, este neplăcut să constatăm că nu a fost propusă nicio măsură de luptă împotriva celor care au puterea, în timp ce cei care suferă de pe urma reformelor sînt pensionarii, oamenii simpli şi salariaţii.

Călin MARCHIEVICI, Cotidianul.ro