Ziua lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) este sărbătorită pe 30 ianuarie, dar, conform documentelor, data oficială a naşterii lui este 1 februarie 1852. A-l reciti pe Caragiale, fie din necesitatea studiului sau din bucuria reîntîlnirii cu el, înseamnă a interpreta în spirit sau literă şi a descoperi de fiecare dată noi semnificaţii. A fost un geniu al expresiei, iar scriitura lui nu îngăduie modificări.

Teatrul, proza, publicistica, poezia reflectă un stil de gîndire şi compunere, de reflectare şi expresie, mentalitate şi comportament. A demontat mecanismul psihic şi moral al unor tipuri umane. Stilul dovedeşte originalitate. Şi după cum spune, în frază: „ritmul este esenţa stilului!”

Scrisul lui Caragiale este modern. Textele sînt, de fapt, adevărate demonstraţii despre cum se scrie. Condeiul energic arată forţa unui teatru şi a unei proze deschise spre multiple semnificaţii şi vizează universalul, general-umanul. Ţesătura are amprenta comicului ce vibrează prin toţi porii literei. Acţiunea virează spre simbol. Personajul capătă o înfăţişare abstractă. Nu are un portret fizic, dar are un nume simbolic sau anonim, în care se citeşte stereotipia caracterului, lipsa de identitate. Imaginea noastră despre el nu suferă modificări în timpul lecturii.

În textele lui Caragiale, limba nu are funcţia de a comunica. Modul de a se exprima al personajului reprezintă un mod de gîndire. Este lumea de atunci, aflată în descompunere. Personajele vorbesc mult şi prost, cu defecte de vorbire: gîngav, peltic, sîsîit, bîlbîit. Un adevărat tratat de logopedie. Prin scriitura sa, Ion Luca Caragiale şi-a intrigat prietenii, dar şi pe contemporanii vremii. A rîs cu motiv. Ne-a făcut să rîdem şi ne face în continuare. Avea rîsul în sînge, iar comicul era instinct la Caragiale. Pentru că nimic nu arde mai rău ca rîsul.

A făcut haz de necaz şi atunci cînd i-a fost greu a afişat o atitudine cinică. Gustul pentru parodie îşi are rădăcinile în capacitatea de a surprinde şi de a sancţiona ceea ce este mecanic într-un comportament unde nu există viaţă interioară. Cei ce-l puteau preţui nu puteau să-l citească, iar cei ce-l citeau aveau toate motivele să-l urască.

Glume primite cu grimase

● Cînd se întîlnea cu cei de la „Junimea” unde-şi citea piesele, glumea pe seama lui Alecsandri, care-l ura de moarte pe autorul „Scrisorii pierdute”, se certa cu Negruzzi şi îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.

● La un moment dat, în vîrful carierei, i se cere un curriculum vitae. „Nu am, domnilor, decît patru clase primare pe care pot să le justific. […] Şi să spun pentru ce nu am decît patru clase primare. Văzînd că de acum încolo se îngroaşe lucrurile mi-am zis: mai bine la şcoala lumii, unde nu sînt stabilite examene…” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale).

● Avea o cultură uluitoare, citea enorm, scria greu, traducea din limba franceză şi se prezenta astfel: „Sînt copil de părinţi sărmani şi fără nume. Am fost […] un copil neastîmpărat, sămînţă de idriot (grec), vecinic doritor de alte orizonturi. (Opere, VII).

● După moartea tatălui său rămîne singurul sprijin pentru mama şi sora sa pe care le întreţine toată viaţa cu bani obţinuţi din ceea ce publică.

● „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricît de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului.

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun-simţ şi […] mă exprim, fără vreun fel original de gîndire, destul de limpede şi comod. Pe lîngă asta, sînt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp şi fost sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, cîştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia pînă să termin studiul dreptului.” (Opere, V, p. 467)

● „Sînt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sînt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri…[… ] Îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu mîhneşte peste măsură şi nu mă pot mîngîia decît a doua zi cu o născocire şi mai şi.” (I.L. Caragiale, „Începem” ,1909)

Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea

● În faţa foii de hîrtie, Caragiale se simte complexat: „Nu ştiu, cînd am hîrtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mîna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“. (Mişcarea literară, nr.3)

● La un concurs pentru un post la publicaţia „Moftul romîn” cerinţa lui Caragiale este următoarea: „Autorii sînt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice, orişicum; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă”. (Opere, vol. III)

● „… De ce să nu arăt eu lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric nu numai ca simplu comediant. Împărţită-n două bande, ce se numesc cu pretenţie istorice – liberalii şi conservatori – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de oameni, fără frică de Dumnezeu; această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţii, numite aici democratice”. [ I.L. Caragiale, 1907 – din primăvară pînă-n toamnă]

● Într-un articol publicat în anul 1900 aflăm ce ar trebui să facem atunci cînd ne apucăm de scris: „Învîrteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală pînă să scrii un cuvînt, şi, după ce l-ai scris, gîndeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Oricînd îţi va clipi prin minte ceva care ţi-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mîhnindu-l peste măsură, stinge repede scînteia care-ţi poate aprinde foc în cap. Şterge cuminte şirurile ce simţi bine d-ar plăcea la foarte multă lume, ofensînd pe acei cîţiva mai puternici decît aceasta, şi înlocuieşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşte-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalităţi.” ( Opere, vol. IV )

Cum îl vedeau contemporanii

Strîngerea mărturiilor despre Caragiale încheagă imaginea omului – spectacol, pentru că el înţelegea viaţa ca pe un spectacol continuu, conceput, regizat şi jucat de el însuşi.

● „Una din marile lui slăbiciuni – îşi aminteşte Slavici – era să se uite la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini […]. Îmi dădea din cînd în cînd cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea „Ai văzut?”, şi atîta era destul pentru ca să ne înţelegem. – Măi! Mai zicea cîteodată. Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încît nu te mai saturi să-i vezi şi să-şi faci haz de ei”. (Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva)

● Curiozitatea îi este vie şi-l determină să stea mereu în mijlocul situaţiilor, spre a le stimula prin procedee adecvate. Din spectator neutru devenea regizor şi, de fiecare dată, în scena banală din viaţă vedea în ceilalţi actori fără voie.

“Pentru o vorbă pe care s-o pună cîndva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţînd la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era grec fudul, ţîfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.

Într-adevăr, din cînd în cînd, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cît mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: „lasama domnu cu irunia!” Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie înmărmuritor. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă […]”. (Romînia literară, 1970)

● Eftimiu scrie în articolul „Moartea lui Caragiale” că acesta intenţiona să vină la Bucureşti şi îl anunţă pe Vlahuţă că vrea să scrie, şi-i transmite vorbă să-i cumpere o masă. Caragiale soseşte de la Berlin în casa lui Vlahuţă. Se aşază la măsuţa aleasă cu grijă de doamna Vlahuţă şi se pregăteşte să scrie, dar varsă călimara cu cerneală.

I se pare că pata este semn rău şi renunţă. Lîngă pată adaugă: „Toate meseriile necurate lasă pete” şi s-a iscălit. De atunci masa lui Caragiale a rămas celebră şi unii prieteni au adăugat cîte ceva. Şt. O. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare”. Goga a adăugat: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sînt ca picăturile de sînge pe cîmpul unei lupte.”

Porecla “Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung.

● „Arta cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu “Hanul lui Mînjoală?”

Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrînesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă !…”

Monica ANDREI, Ziarul Metropolis.ro